NU ESTE deloc improbabil ca folosirea cuvîntului solidaritate să trezească astăzi, în ipoteza cea mai favorabilă, doar un zîmbet compătimitor. Pare desuet, chiar de prost gust si e oricum jenant , fiind atît de discreditat încît îl evită, instinctiv, pînă si demagogii cei mai rudimentari, totusi atît de putin selectivi în insatiabila lor voracitate. Mai subzistă, ca un petic de vechi afis electoral murdar si zdrentuit, doar prin cîte o denumire, ici-colo, biete relicve fără înteles, conservate din comoditatea rutinei. Un moft intelectual, solidaritatea, un moft demodat, un moft de doi bani, acum, în epoca milioanelor...
Pînă cu doar zece ani în urmă fusese însă un cuvînt aproape magic. Traducea o sperantă, mărturisea o adeziune si continea o amenintare.
Fără să fi existat vreodată o explicatie deschisă si directă, nimeni nu-l pronunta, nimeni nu-l scria, nimeni nu-l evita si nimeni nu-l elimina în necunostintă de cauză. Era, totodată, si o parolă, stabilea o comunicare, îngăduia o recunoastere, semnaliza initierea într-o realitate interzisă. Pentru că, evident, "solidaritate" devenise în România un cuvînt greu ca o consecintă a miscărilor de protest din Polonia, despre care oficial se tăcea; si, de fapt, mai degrabă acestei tăceri impuse i s-au datorat prestigiul si extraordinara dilatare a sensurilor. Desigur, abia cînd (si dacă!) se vor cerceta textele si contextele în care, din vara anului 1980 si pînă în decembrie 1989, a fost întrebuintat în România cuvîntul solidaritate, se va putea confirma sau infirma ipoteza că nu au existat utilizări inocente. Eu, unul, stiu însă bine că au fost autori si publicatii, culturale mai ales, iar România literară e una dintre ele, care îsi făcuseră din insistenta asupra acestui cuvînt un fel de program tacit, niciodată exprimat dar totdeauna subînteles, prin acea difuză complicitate generală ce a
