Compartiment plin. Intrăm în munti si se simte deja răcoarea pădurii crude. Urmărim splendoarea de-afară. Numai ei doi, nu. De cînd s-au urcat, mestecă întruna vorbe. Ce dinamică perfectă! Termină unul de spus una, tace cîteva secunde, reia celălalt. Si nu s-au cunoscut pînă acum. Cine-or fi? Ce-or fi făcînd ăstia doi babani de vîrsta a treia, unul mai rumen ca altul? Că, ce-au făcut... înainte, se cam simte. Ce tot turuie ei, în fond? Oho: catastrofă după catastrofă, mizerie după mizerie, promiscuitatea care ne înconjoară agresiv e, toată, la gura lor. Parcă-ar face, amîndoi, revista presei. Dacă i-am fi auzit înainte de ^89, am fi stiut că au o misie: am fi tăcut cu totii mîlc si am fi urmărit, stingheriti, muntele proaspăt. Ticălosii cu simbrie, care ne-au tras de limbă si ne-au "ascultat" o viată. Acum? Păi, nici acum nu se bagă nimeni în turuiala mizerabilă a ăstora doi. Ne uităm la ei ca la niste exemplare dintr-un muzeu al nesansei noastre istorice. Din cînd în cînd, ne aruncă ocheade insidios-curioase, să vadă ce efect are pălăvrăgeala lor imundă. Nici unul. Muntele. Atît.

Unde-i "societatea" de la Cumpătu? Ce densitate aveau "seriile" acelea, cu figurile lor fabuloase, cu prînzurile (pe bonuri) ca niste popote ale unei armate zurlii, cu serile (discret-subversive) ca niste sui spectacole, atunci inventate! Era o solidaritate subterană, figurile scenei, scrisului, pictorii, sculptorii se regăseau aici anual, într-un fel de legămînt al firavei rezistente. Sala de mese, întesată, cu rezervări notorii, se oferea ca trapeză insolită a vorbelor în doi peri si a privirilor... codate. Mica terasă de-afară era suport al unei recuperatorii commedia dell^arte. Unde-i "societatea"? Sala de mese, extrem de sic azi, e goală, la cîte o masă, figuri necunoscute, fără expresie, vide. Terasa, bătută sălbatic de-un neon indiferent, e pustie ca o scen