În suita neliniştită a exerciţiilor de despărţire la care obligă epilogul secolului şi al mileniului, Fayard a publicat relativ recent patru "Entretiens sur la fin des temps". Cartea a fost tradusă deunăzi şi în germană şi engleză, devenind, probabil, best-seller intelectual al "tranziţiei" inter-milenare. Unor Jean Delumeau, Stephen Jay Gould şi Jean-Claude Carrière li se alătură - inevitabilul - cînd e vorba de cunoaştere culturală şi angoasă temporală, Umberto Eco. Strălucitor şi profund, Eco se opune teoriilor programării milenariste şi reabilitează rolul hazardului în istorie. Nu crede în sfîrşitul lumii, aşadar. În schimb, nu exclude producerea, încă înainte de anul 2100, a unor fenomene ţinînd exclusiv de logica hazardului. Iată-l pe primul, în relatarea traducerii textuale: "Sfîrşitul Europei statelor naţionale. Statul naţional este o invenţie, în definitiv recentă - cîteva secole în Franţa sau Spania, un secol şi jumătate în cazul Italiei sau al Germaniei. Cele mai puţin solide din statele europene sînt deja pe cale de a se prăbuşi. În universul telematic care-şi impune tot mai mult prezenţa, două oraşe, oricît ar fi de îndepărtate unul de celălalt, sînt în contact imediat: aşa se vor stabili în cele patru colţuri ale Europei schimburi permanente, comerciale şi culturale, şi tot aşa şi reţelele oraşelor asociate, în timp ce uniunea reprezentată de un stat naţional îşi va pierde treptat forţa." Ce se poate spune în legătură cu această mini-cronică a unei morţi anunţate? Uniunea Europeană este deja, în bună parte, asociaţia de popoare europene, între care legăturile ţinînd de calitatea comună a vieţii, omogenizarea mărfurilor şi serviciilor, omiprezenţa mijloacelor de comunicare modernă, folosirea limbii engleze, au devenit mai puternice decît subordonarea explicită faţă de autoritatea statului naţional conex. În anii din urmă europenii şi-au creat şi s