Problema violentei si a autoritatii statului a tinut capul de afis al evenimentelor ultimei saptamini gratie a doua scandaluri de rasunet. E vorba de scandalul de la Brasov, in care au fost implicate doua bande intr-o operatiune de reglare de conture, si de scandalul sexual al celor trei procurori de la Craiova. Problema violentei intr-un stat de drept e reglementata intr-un mod cit se poate de clar. Singurul tip de violenta acceptat este cel pe care poate sa-l exercite statul. Statul trebuie sa detina monopolul violentei legitime. Nimeni nu are dreptul de a-si face dreptate sau de a-si regla raporturile cu tertii prin violenta (in tarile avansate, principiul a patruns inclusiv in sfera familiei, prin incriminarea asa numitei violente casnice, a sotului impotriva sotiei, a parintilor impotriva copiilor etc.). Principiul era statuat si functiona in mare masura si in regimul comunist, mai putin in ceea ce priveste violenta casnica. Diferenta de esenta intervine in momentul in care se pune problema limitelor care se impun statului in exercitarea acestui monopol si a instrumentelor de care dispune cetateanul pentru a se apara impotriva abuzurilor autoritatii. Din acest punct de vedere, in statul comunist (totalitar, in general) individul era la discretia cvasiabsoluta a autoritatii. Asa numita singuranta a cetateanului din acel regim, deplinsa de atitia romani in anii din urma, era asigurata in cea mai mare masura pe seama sacrificiului libertatii individuale. Aparat in buna masura impotriva semenilor, cetateanul era total descoperit in fata statului. Or, statul de drept tocmai acest lucru reuseste sa rezolve. Sa asigure securitatea cetateanului, prin aplicarea stricta a principiului monopolului statului asupra violentei legitime, conservind in acelasi timp libertatea si asigurind dreptul aceluiasi cetatean de a se apara impotriva eventualelor abuzuri ale autoritatii. Cu