Fiecare naţiune are propriile moduri de a se pune în scenă. Performarea naţionalului întăreşte credinţa membrilor comunităţii naţionale în miturile fondatoare şi justificatoare ale naţiunii respective. Maniera de a concepe şi etala simbolurile, atît pe cele oficiale (drapelul, imnul, stema) cît şi pe cele neoficiale (mîncărurile, sporturile etc.), dar şi elaborarea ritualică (ceremoniile naţionale, comemorările) ţin de cultură şi de politică. Vizibilitatea acestor puneri în scenă depinde de capacitatea de afirmare pe o piaţă mondială de desfacere a semnificaţiilor, dacă putem spune astfel, dar şi de nivelul de identificare colectivă şi personală cu valorile naţionale respective. Marile puteri mondiale se afirmă ca naţionale folosindu-se de mijloacele tehnologiei moderne şi de resurse considerabile economice şi culturale. Valorile lor naţionale sînt într-o anumită măsură supuse procesului de mondializare şi globalizare - mare mi-a fost mirarea să văd tot oraşul în sărbătoare cu focuri de artificii, bere la pahare de plastic, şi kürtosz kolacs la Budapesta pe 14 iulie, ziua naţională a Franţei. Dar nu despre mondializarea simbolurilor şi festivităţilor naţiunilor puternice vreau să scriu aici, ci despre cele ale "culturilor mici", cum ar spune filosofii noştri tributari ideii că există o scală pe care se înşiră ierarhic culturile lumii. Locuind în Elveţia o vreme, am putut să reflectez la unele aspecte legate de identitatea naţiunilor mici, iar observaţia mi-a fost inevitabil comparativă. În Elveţia există o mare apetenţă colectivă pentru sărbătoare. Asociaţiile profesionale şi caritative, administraţiile locale, comitete şi comisii ad-hoc se întrec să organizeze sărbătorile cu cît mai mult fast şi eficienţă comunitară. Cu excepţia carnavalurilor, sărbătorile laice au luat în întregime locul celor religioase. La mai toate aceste sărbători, de la cele care celebr