Cînd e prost şi zarea întunecată, se încearcă de obicei operaţia de detectare a punctuliţelor luminiscente şi a subansamblurilor care, iată, merg, funcţionează bine. Există, aşadar, se afirmă, şi zone albe, care n-ar trebui ignorate. Într-un organism, nu numai economic, ca al nostru, iată că merg bine (adică funcţionează fără gripaj sensibil) industria berii, cea a cimentului, uzina Dacia şi încă alte cîteva. Întrebarea este, desigur, dacă acestea sînt excepţiile de la regulă sau semnele - prime - ale redresării. Din păcate, examinînd atent lucrurile, e valabil primul răspuns la întrebare. Au scăpat de la marasmul generalizat cîteva segmente în care unii se încăpăţînează să vadă semnele redresării. Care, vai, nu se vede deloc şi nimic bun nu e de aşteptat de nicăieri. Să recunoaştem onest. Reforma economică n-a reuşit deloc. Din varii şi ştiute motive. Mai întîi am avut parte, în comparaţie cu ţările din jur, tot foste socialiste, de cea mai grea moştenire datorată funestei grandomanii ceauşiste. Cu o industrie-mamut, în care axul îl formau siderurgia, metalurgia, petrochimia, cu o agricultură complet colectivizată, nu era nimic practic de făcut. În plus, ne-am trezit în 1990 fără o clasă mijlocie de întreprinzători, care, în ţările înconjurătoare, exista, avînd un mic capital acumulat, cu care, apoi, cînd a venit vremea, s-a avîntat, eliberată total, să activeze, constituind întreprinzătorii care, cu timpul, au devenit mari şi însemnaţi. Cu această moştenire handicapantă, nimeni nu se putea mişca niciunde, pentru a crea, cu adevărat, realitatea unei perioade de tranziţie spre capitalism. Trebuia măcar creat statutul juridic avantajos pătrunderii capitalului străin. N-a fost creat. Ba, dimpotrivă, mentalul colectiv a elaborat lozinci precum "Nu ne vindem ţara", frenatorii cu totul, iar dl Ion Iliescu căuta inutil un model posibil pentru evoluţia economico-soci