Primul film pe care l-am văzut în tîrgul meu natal, Frumuşica, pe la vîrsta de 7-8 ani, a fost un documentar. Evoca o temă biblică: "Sacrificarea lui Isac" şi a fost adus în tîrg de un fel de circar. În holul şcolii noastre primare s-a atîrnat un mare cearceaf alb, au fost aduse bănci şi scaune de peste tot şi, pe undeva, pe la mijlocul sălii, meşterul umbla cu mîna la manivela care învîrtea caseta cu filmul. "Aparatura" se mai gripa, se produceau întreruperi, dar, tîrîş-grăpiş, filmul s-a proiectat pînă la sfîrşit. Am trăit o mare emoţie, deşi cunoşteam bine episodul proiectat. Dar acum, mi se părea, îl vedeam aievea reînviat. Mereu mă ducea gîndul la acea "creaţie" cinematografică şi retrăiam înfiorarea. Apoi, în 1941, (aveam aproape 11 ani) familia mea a trebuit să ia calea oraşului Botoşani, capitala judeţului nostru. Funcţionau, acolo, două cinematografe. Şi speranţa mea era să izbutesc performanţa de a viziona, săptămînal, cele două filme anunţate. Era un vis nerealizabil pentru că părinţii, sărăciţi, n-aveau banii necesari întrupării acelui mare deziderat. Dar cînd, duminica, căpătam bani pentru un film porneam de acasă imediat după-masă, îl luam, cu mine, pe vărul meu, şi porneam în expediţie. Fireşte, n-aveam bani decît pentru un bilet la balcon (la galerie). Nu interesa că intram după începerea filmului, pentru că aşteptam, răbdători şi înfriguraţi, celălalt spectacol. Vizionarea, pe bucăţi frînte, fireşte că nu ne plăcea. Astfel încît aşteptam al treilea spectacol, cînd apucam să vedem filmul întreg, de la început pînă la sfîrşit. Dacă, între timp, izbuteam să ne şi strecurăm de la balcon la parter, bucuria era întreagă. Ieşeam din cinematograf pe la orele nouă seara şi, cînd ajungeam acasă, invariabil, mama mă certa aspru, ameninţîndu-mă că nu mai capăt bani pentru cinematograf. Nu-şi ţinea promisiunea, astfel încît duminica viitoare o luam de la î