S-ar părea că, pentru majoritatea oamenilor, arta nu e artă fără un dram de idealism. Cea mai puternică reminiscentă clasicistă în materie de gust este tocmai aceea legată, etic, de conceptul de bine si, estetic, de conceptul de frumos. Adevărul este, în schimb, indiferent, dacă nu insuportabil. Cu toată vigoarea realistă a artei din ultimele secole, cînd au fost înlăturate multe dintre barierele si obstacolele ce stăteau în calea înfătisării adevărului vietii, gustul dominant continuă a fi sensibil la "înfrumusetarea" realitătii în virtutea unui principiu pedagogic care tine la "educarea" celui care citeste o carte sau contemplă un tablou. Mai mult: acest idealism desuet nu se sfieste să evoce adesea, în sprijinul său, argumentul, paradoxal în context, al adevărului reprezentării. Versul lui Eminescu despre cuvîntul ce exprimă adevărul, a fost, nu o dată, citat cu entuziasm de către adeptii cosmetizării realitătii, pentru care urîtul n-are ce căuta în artă, iar răul, cu atît mai putin.

Este uimitor să constati că proletcultismul, în anii '50, si national-comunismul, în anii '70-'80, dar si după revolutie, s-au folosit uneori de exact aceleasi argumente idealiste, cînd a fost vorba să manipuleze arta în scopuri proprii. Campania contra lui Arghezi, bunăoară, a început, în presa comunistă de la sfîrsitul deceniului 5, cînd poetul mai era încă liber să publice, cu observatia că nu poate pretinde a fi national (poetului abia i se decernase Premiul National) un poet care scrie că "viata e o mare porcărie". Ulterior, în articolul lui Sorin Toma, tocmai astfel de expresii sau imagini "negative" vor fi colectionate în vederea condamnării operei întregi ca decadentă, burgheză si nocivă ideologic. O jumătate de secol mai tîrziu, iată, texte din Cioran sau din optzecisti care au intrat în manualele scolare alternative, sînt incriminate pentru "vulgaritate"