Vorba unuia: oare cum o fi ducînd acasă cele o sută şaizeci de milioane bani peşin pe care îi încasează cutare director de la cutare regie de stat falimentară. În tot cazul bine a spus cel ce a spus că mai bine s-au descurcat directocraţii acum decît sub domnia PDSR care, orişicîtuşi, le este mumă naturală. Ce vrea să fie economia de stat în România? Salarii pentru manageri de ordinul apocaliptic enunţat mai înainte şi o poezie a ruinurilor uzinale mai ceva decît în poeziile lui Grigore Alecsandrescu. Despre astea de pe urmă ar fi de povestit multe, numai că nu mai interesează pe nimeni, le las şi eu în deplina lor uitare, în burniţa toamnei, vă îndemn doar să ne amintim cu nostalgie despre cum anume se chinuie să supravieţuiască buruienile şi frunzele de arţar printre fierătanii fără rost aruncate la o margine de cale ferată în curtea uzinei gospodărită de directorul şi de consiliul de administraţie responsbilizaţi cu salariile acelea care nu există decît în feeriile de basm, atît de iscusit aduse în atenţia fermecată a umanităţii de fraţii Grimm. Nu departe se aude cu intermitenţe vuietul mulţimilor la mitinguri revendicative, cer salarii, apă caldă, indemnizaţii de peste vară şi de peste iarnă, creşterea grijii statului. Stau ca un Cezar al melancoliei şi socotesc cam ce dimensiune are în centimetri cubi milionul şi jumătate pe care îl iau lunar şi reamintesc lumii că de-ar fi să fie totul plătit în bancnote de zece mii, sau de cinci, aş avea niscaiva dificultăţi să îl strecor în buzunarul pardesiului, numai că acum, de cînd cu bancnotele astea roşietice de 100.000 îmi este mult mai la îndemînă şi mie, dar mai ales domnului manager de stat care, în loc să ducă la soţioară, în dreaptă folosinţă, două geamantane de lovele, duce doar unul pe lună. Mie cel mai mult îmi vine să mă rîd, ca să vorbesc în graiul locului, de cum se vaietă tot felul de domnişori şi d