Nici nu ştiu care e situaţia exactă a realităţii din punctul de vedere al literaturii. Pe ceea ce-aş putea să pun mîna şi să urlu: este, îmi pare a fi doar realitatea suprapusă, ideile cele mari şi definitive. Trebuie să recunoaştem cu toţii că poporul e aşa şi pe dincolo, că el face şi drege, că se descurcă în asemenea fel şi nu în altul pentru că există moşteniri, hărăziri, putinţe şi neputinţe. Recunosc că aici îmi place să mă exersez analitic, aici sînt în largul meu, aici mă zbenguiesc eu ca peştele în apă, aici zburd eu ca răposatul cîine pe nume Rex după ce se milostivea cutare rudă de la sat şi îi dădea drumul seara din lanţul care îl pogora în pragmatismul unei meniri vechi. În paranteză fie vorba, vă mărturisesc că mă gîndesc cu omenească înfiorare cît de tare ar fi mîhnit-o robia din lanţ a acelei corcituri maidaneze trecute printre umbre pe fostul sex-symbol Brigitte Bardot pe care au dansat-o cu meşteşug primarul celei dintîi urbe a ţării. Aşa şi subsemnatul, tare îmi place să văd cum stăm, ce se întîmplă în general, cum ne ţinem ca naţie, şi de ce stăm aşa cum stăm. De ce o fi, vorba anglo-saxonă, pipălu' nostru aşa şi nu altfel, de ce îl mistuie fatalismul pe cînd stă sub pom, pe sub cetină, pe urmă repede mă gîndesc eu ce legătură în general ar fi între cetină şi popor, care-i porţia de pastoralism şi care cea de sedentarism agrar care ne bîntuie. Şi pe cînd gîndesc eu intens cum vine mioriţa şi-i deconspiră păstorului situaţia şi cum apucă el pe dată fluierul şi porneşte să doinească despre eşec, despre natura-templu, despre transcendentul care coboară şi urcă în ritm colinar, pe cînd meditez mai intens, pe cînd încep eu tot mai tare să dobîndesc profilul îngîndurat şi elevat al oricărui intelectual care aspiră la idee, chiar atunci, din păcate, eşuez în banalitatea fără idei a prozei. Ei, bată-te să te bată, zic, mare şugubaţă mai eşti, liter