Mincinoasã, capabilã sã perverteascã suflete inocente, masinãrie de creat iluzii, frivolã, îndemnînd spre lene, moliciune, visare si alte asemenea primejdioase obisnuinte - acestea sînt numai cîteva din acuzatiile aduse literaturii în general si fictiunii romanesti în special. Literatura a fost comparatã, periodic, cu domenii serioase, ca stiinta ori filosofia, de cele mai multe ori în defavoarea ei, iar romanul, mai ales cel de dragoste a fost socotit o lecturã de tinerete sau numai pentru femei, ceea ce, în societatea româneascã a secolului al XIX-lea se confirmã si sociologic. Si dacã, astãzi, oricine recunoaste prejudecata în asemenea afirmatii, nu oricine e dispus sã o contrazicã devenind cititor de romane, ceea ce înseamnã cã, într-un fel insidios, acuzele se mentin. În schimb, printr-o lege a compensatiei literare, romanul a scãpat de o vinã pe care ar trebui sã si-o asume: aceea de a impune prejudecãti si reflexe de receptare care depãsesc cu mult coperta cãrtii, aceea de a înlãntui om real într-un sir lung de oameni de hîrtie. Bîrfa, de pildã, primeste un sprijin generos de la literaturã: cît de gãunoase si de oarecare ar fi, fãrã sprijinul cãrtii, discutiile extraliterare despre soacrã, zgîrcenie, prostie, donjuani, adulter sau pur si simplu despre dragoste. Cu sigurantã cã cei mai rafinati degustãtori ai bîrfei si cei mai fermecãtori bîrfitori sînt oamenii cu carte.

Cui i-e fricã de amãnunte?

Unul dintre reflexele de receptare create de romanele de dragoste este acela de a socoti cã obstacolele care se opun dragostei dintre doi oameni sînt întotdeauna mari si impuse din exterior îndrãgostitilor, ceea ce le dã, în caz de esec, o aurã de eroi de tragedie. Cititorul de povesti de dragoste rãmîne cu ideea cã în calea iubirii stau gelozia, familia, barierele sociale, etnice etc. Eroii au de fãcut, ca Hercule, un nu