Mi-o venit, dragi cititori, aşa ca un fel de vis, nici nu ştiu ce ar putea să fie, destul de bine că a trebuit să mă prezint în faţa unei comisii despre care nici n-aş putea spune că se uita urît la mine. Nu! Hotărît nu, erau mai degrabă plictisiţi şi parcă uşor atinşi de rutină, dar nu foarte tare, atîta rutină aveau dumnealor cîtă se cuvine unei asemenea auguste adunări de din dosul mesei. N-aş vrea să fiu răutăcios din cauza cine ştie căror frustrări şi să mă apuc să împroşc cu noroi, să-mi dau drumul la afirmaţii necontrolate. Mi-au cerut curricula, dragi cititori, s-au uitat la mine ca de la om la om şi mi-au cerut-o. N-aş dori nicidecum să se creadă că le port vreo pică, de altfel cererea domniilor lor diferă mult de cele din armată pe cînd eram eu în plutonul doi la Brigada de grăniceri Timişoara, dacă nu mă înşeală memoria eram puşcaş 3, asta eram, ehe, pe atunci altfel erau ordinele. Bunăoară tovarăşul locotenent major Beselnyi1 striga la noi următoarea sintagmă: "Pe urmăăr, arm!" şi noi pe dată puneam arma la locul comandat2. Merg pe stradă, trec de măcelăria Memento mori şi avansez în ritm bine cumpănit, nimic nu pare să mă tulbure şi chiar aşa se şi întîmplă, nu-mi pasă de nimic, stau la adăpostul creat de propria-mi înfăţişare ca într-o colibă din aceea pe care o făcusem noi pe Insulă, în vremea cînd treceam direct din preadolescenţă în adolescenţă. Am terminat ridicarea ei, pe jos am pus paie de pe cîmpul vecin, de dincolo de bulboanele Mureşului, pe acolo trecuseră, dragi cititori, combinele ceapeului şi au lăsat în urmă miriştea, aşa încît cîmpiile patriei se prezentau ochiului ca un obraz proaspăt ras. Trecem rîul cu barca obţinută cu greu de la Kalmann-baci, paznicul de la grădina de zarzavaturi şi pepeni a aceluiaşi ceape. I-am dat un pachet de ţigări Naţionale şi un sfert de ţuică, şi am primit luntriţa lui ca de formula unu, cu botul alung