Dintr-un noian de mari campioni, "Monitorul" va propune cinci legende ale veacului Istoriografia sportului romanesc, mai veche si mai noua, imparte secolul XX in doua mari epoci, cea antebelica si cea contemporana. Inainte de cel de-al doilea razboi mondial, palmaresul sportului romanesc era extrem de subtire. La medalia de bronz, pur simbolica, a rugbistilor la Olimpiada de la Paris 1924 (locul III din trei participante) se mai adauga doar argintul calaretului Henri Rang, cucerit la Berlin, 12 ani mai tirziu. In rest, trei titluri europene obtinute de boxerii profesionisti Lucian Popescu si Toma Aurel, plus unicul titlu mondial, cucerit in 1934 de echipajul de bob Papana - Hubert. De-abia in cea de-a doua jumatate a secolului se poate vorbi de o explozie a sportului romanesc pe arena mondiala, in acesti ani aparind toti supercampionii si legendele carpato-danubiene. Istoricii de partid ai sportului gaseau explicatia in mod simplu: in timp ce politicienii regimului burghezo-mosieresc se aratau total dezinteresati de acest fenomen, sportivii reuseau sa participe la unele competitii prin chete publice, dotati ca vai de lume, stirnind compasiunea adversarilor din tarile mai dezvoltate. De-abia odata cu victoria definitiva a socialismului, sportul romanesc si-a putut capata adevarata dimensiune, etc., etc. Se vorbea - cu malitie - de "exceptia care confirma regula", prin care Romania a putut sa participe masiv la J.O. din 1936, din Germania, motivul fiind - se putea altul? - simpatia clasei politice dimbovitene pentru nazisti si pentru Hitler. Desigur, realitatea este alta. In prima jumatate a secolului sportul, in general, nu avea rolul pe care il are astazi. Apoi, in deceniul al treilea si in prima jumatate a celui de-al patrulea, efectele devastatoare ale supercrizei economice faceau imposibile eforturi la nivel national pentru sport, devreme ce alte domenii vitale al