Într-un număr al revistei noastre consacrat temei "catastrofa la români" nimic nu mi se pare mai adecvat, ca istoric literar ce sînt, decît comentarea bunei nuvele a lui Rebreanu, intitulată chiar Catastrofa. Ca ardelean stabilit la Bucureşti şi care n-a făcut războiul (a trăit chiar în capitală sub ocupaţia nemţească), chestiunea condiţiei românilor transilvani în armata habsburgică l-a preocupat imens, mai ales gîndindu-se, în anii neutralităţii (august 1914-august 1916), la eventualitatea că românii ardeleni vor fi nevoiţi să se lupte cu fraţii lor din Regat. Şi ca o verificare a temerilor sale a aflat că un frate al său a fost eroul nenorocit al unei astfel de încercări dramatice. A dezvoltat această dramă în extraordinarul roman Pădurea spînzuraţilor (1922). Dar, cu un an înainte, tema a căpătat înfăţişarea prozastică în nuvela, de mai mare dimensiune, Catastrofa, publicată în volum în 1921. Semn sigur că tema l-a preocupat imens. David Pop, eroul nuvelei, din părţile Năsăudului, e un tînăr placid şi delăsător. Tatăl său adunase, în pămînturi şi casă arătoasă, avere consistentă. Îl voia pe fiul său avocat sau protopop. N-a avut noroc. Pentru că David era un elev mediocru la liceu, neinteresîndu-l deloc să adune cunoştinţe sau să strălucească în clasă. Cum, vorba autorului, "nici o ambiţie nu-l necăjea", ar fi preferat să păzească vacile decît să-şi sfarme creierii cu sintaxa latinească. A izbutit, cu chiu cu vai, să termine liceul şi, supunîndu-se voinţei tatălui, a plecat la Cluj să studieze Dreptul. Nu se lega nimic. De fiecare dată, în preajma examenelor, se îmbolnăvea sau îl lovea altă năpastă, încît rata întîlnirea cu profesorii. Asta a ţinut vreme de şapte ani, pînă ce David i-a spus tatălui său că s-a săturat de universitate. Avea treizeci şi unu de ani, om în toată firea, şi nu mai tolera situaţia de student bătrîn. Tatăl, înfrînt, s-a ruşinat de