Prin debutul său strălucitor, din 1905, cu placheta Poezii, Octavian Goga obţine recunoaşterea unanimă a marelui său talent. În urma referatului elogios întocmit de chiar Titu Maiorescu, care ţine să-l şi cunoască, tînărul poet (avea 21 de ani) obţine premiul Academiei Române. Urmează al doilea său volum de versuri, Ne cheamă pămîntul (1909) care, avea dreptate E. Lovinescu, întregeşte fiorul liricii sale în aşa măsură încît ea "se identifică cu întreaga mişcare de redeşteptare a energiei naţionale de la începutul veacului". Alte două volume (Din umbra zidurilor, 1913 şi Cîntece fără ţară, 1916) sînt şi cele din urmă ale creaţiei sale lirice. Cum poetul devenise, încă în primul deceniu al veacului XX, un foarte activ luptător politic transilvan, unii cred că au dreptate să considere că Goga a încetat să fie poet cînd s-a angrenat în politică. Ceea ce este, în fapt, o curată aberaţie, predispoziţia sa lirică văzîndu-se bine şi în volumele de publicistică (Mustul care fierbe, 1927, Precursorii, 1930). Faima sa de poet l-a ajutat enorm să propulseze în primul plan al ierarhiei politice din lumea românească transilvană. S-a remarcat, împreună cu Ilarie Chendi (ce locuia la Bucureşti), în aripa cunoscută a "oţeliţilor", care aveau, ca organ de presă, ziarul Tribuna, luptînd activ împotriva "pasiviştilor" din Partidul Naţional Român. Dihonia e atît de mare în partid, încît Românul din Arad, ziarul "pasiviştilor", duce o învrăjbită campanie de presă (nu numai!) împotriva Tribunei oţeliţilor. Disputa a evoluat atît de departe încît, în decembrie 1911, Vaida-Voevod (şi el, ca şi Goga, membru al conducerii centrale a PNR), publică în Românul un articol în care îl acuză pe Goga de trădare pentru că ar fi dus tratative confidenţiale cu ministrul de Interne maghiar Kristóffi, de la care s-a pretat a lua chiar şi bani. Scandalul luase proporţii scandaloase şi o conciliere d