Mult ne jucam în uliţă pe baza a ceea ce se întîmpla la televizor. Îi imitam pe Ivanhoe sau Thierry la Fronde, ăla care se purta cu o praştie specială pe care, după mai multe încercări nereuşite, am putut să o reproducem întocmai şi să o folosim cu îndemînare. Mai apoi e de povestit cum ne-am bulucit să vedem meciul de fotbal de la Guadalajara, adică, vorba crainicilor TV, de la Groapa cu lei. Stăteam în podul casei unui domn funcţionar, întrucît Mureşul se pregătea să se năpustească asupra caselor noastre după ce urca el pe Valea Mare, dincolo de Popota Ofiţerilor, şi dădea peste margini prin grădini şi chiar mai sus spre parcul pompierilor voluntari de prin vremea de demult, cu cel dintîi tablou aniversar înrămat prin 1898. Venea Mureşul pe acolo, se scurgea parşiv peste calea ferată minusculă a trenuleţului care mergea în Podgorie, printre şiruri de pruni aşezaţi la uliţă de gospodari pricepuţi, printre dealurile cu vii frumos colectivizate care frumos luceau în soare: sărbătoarea recoltei strugurilor, exotic denumită surechi, nu mai avea loc prin grija partidului şi statului, nici căruţe cu boi nu mai erau, din acelea care se purtau în scărţîit pe melodii de romanţe care-ţi smulgeau suspine. Iată cum trecerea timpului le îmbracă pe toate într-un idilism căruia greu îi facem faţă, de aceea eu îi înţeleg pe moş-politicienii de ce au ei aşa de mari nostalgii, îi înţeleg şi pe tovarăşii de ieri cum au şi dumnealor niscaiva nostalgii cînd se gîndesc la frumoasele steaguri roşii, cum de minunat fluturau în vînt, la 1 Mai, cît de tineresc se produceau artistic pe scena din parc, de pe malul rîului, anumite formaţii de muzică populară de la şcolile generale şi de la cele două licee din oraş; toată lumea se înghesuia să vadă şi să asculte taraful, mulţi beau bere în numele puterii populare la minunate mese de tablă vopsită verde aparţinînd restaurantului Pescăruşu'