Cine îşi pune întrebarea cum este posibil ca la cei zece ani care au trecut de la prăbuşirea dictaturilor comuniste să existe încă mulţi care regretă trecutul de tristă amintire - ştie pe cont propriu şi cîteva răspunsuri: mizeria materială, şomajul, lipsa de perspectivă, inegalităţile de şanse, corupţia, nesiguranţa zilei de azi şi de mîine, deteriorarea moralei şi a moravurilor politice, a securităţii sociale... Dar pentru ca dorul de comunism să ia acele dimensiuni îngrijorătoare pe care sondajele de opinie le înregistrează nu numai în România, trebuie să mai existe şi unele cauze difuze, între care o memorie prea scurtă, o forţă de imaginaţie prea săracă. Literatura ar putea fi un paliativ împotriva nostalgiilor de acest fel. Afirmaţia, oricît de hazardată ar părea la prima vedere, porneşte de la ideea că romanele, jurnalele, scrierile autobiografice (care în discurs literar sau paraliterar documentează ce a însemnat existenţa în timpul socialismului real) alcătuiesc un "memento". Unul din cele mai convingătoare baraje literare în calea valurilor diluante ale uitării îl formează scrierile Hertei Müller.

Impactul puternic al textelor autoarei germane originare din România, laureată a numeroase premii literare germane şi internaţionale, asupra memoriei şi sensibilităţii cititorilor din Apus şi din Răsărit este generat de situaţiile existenţiale extreme ale unor personaje angrenate în trama unor întîmplări banale, în anii dictaturii, dar şi de calităţile unui stil cu totul ieşit din comun. Înalta tensiune a trăirii îi îngăduie autoarei să scurt-circuiteze continuu aproape, şi nu de puţine ori riscant, diversele nivele de percepţie şi expresie ale realului, conferind textului veracitate interioară dar şi o impresionantă funcţie de adevăr. Performanţă cu atît mai greu de realizat cu cît nu de puţine ori, în perioada dictaturii comuniste, realitatea putea