Dialog, circa 1990:
"- Ai găsit pantofi, dragă?
- Am văzut ceva, dar n-am luat, că erau româneşti." Eram în clasa a III-a cînd am aflat că avem o ţară frumoasă şi bogată. Am trăit vreo cîţiva ani cu sentimentul plăcut că, dintre toţi copiii care s-au născut în 1967, eu sînt cel mai norocos. Pentru că sînt român şi nu american. Dacă eram american, părinţii mei ar fi fost ameninţaţi de şomaj, iar eu n-aş fi avut o copilărie prea fericită din pricina demonstraţiilor şi a bătăilor cu poliţia, care s-ar fi desfăşurat probabil în faţa casei mele. În fine, era bine că eram român şi nu american, pentru că în America erau unii cetăţeni care aveau mai mulţi bani decît alţii şi-şi băteau joc de cei cu mai puţini bani decît ei. Un fenomen pe care îl ştiam de la şcoală, unde existau copii care veneau cu maşinuţe de fier şi se lăudau cu ele în faţa celor care n-aveau aşa ceva. Mi-a trebuit, spuneam, cîţiva ani să înţeleg că maşinuţele de fier sînt făcute, şi ele, în America. Şi că, spre deosebire de maşinuţele de plastic din România, aveau suspensii. Maşinuţele noastre nu urmau atît de îndeaproape realitatea. Deosebirea aceasta, care dădea confortul ocupanţilor imaginari ai maşinii, a devenit, la acea vîrstă, deosebirea între cele două sisteme. Anii au trecut. În cărţile de la şcoală şi la televizor, ţara noastră devenea tot mai bogată şi mai prosperă. Se construiau sute de mii de apartamente, zeci de uzine, recoltele erau mai mari în fiecare an. Mîndria de a fi român ar fi trebuit să crească pe zi ce trece. În anii '80 însă eu aş fi fost mîndru să am lucruri mai modeste: casete originale cu Bruce Springsteen şi The Cure, blugi făcuţi în ţara aceea cu maşinuţele, adidaşi albi (posibil de găsit şi la noi, dar pe sub mînă) şi tricouri pe care să scrie orice, numai în englezeşte să fie. Mi-ar fi fost cu siguranţă ruşine să mă îmbrac în costum naţional. Era vremea cîn
