Ai la dispoziţie patruzeci de minute ca să răspunzi la şaizeci de întrebări, fiecare cu cîte cinci variante. Punctajul însumat, ameliorat de viteza cu care termini testul înainte ca timpul limită să se fi scurs, te situează undeva pe o scală cuprinsă între cincizeci şi două sute. Interpretarea punctajului spune aşa: între 120 şi 200 de puncte, cu nuanţele de rigoare, eşti o persoană briliantă, cu abilităţi logice crescute, cu raţionamente solid întemeiate şi mare viteză de calcul; dacă punctajul tău se află undeva între 95 şi 110, atunci eşti un om obişnuit, aidoma celor cîteva miliarde de oameni obişnuiţi de pe planeta asta; sub 80 de puncte, trebuie să te întrebi ce nu e în regulă cu tine, iar sub 60 de puncte, tutorii tăi abilitaţi prin tribunal trebuie să se întrebe ce nu e în regulă cu tine. Americanii, oameni atenţi cu etichetările, îi numesc pe aceşti puţini care nu marchează şaizeci de puncte "persoane cu handicap major". Putem să rîdem, dacă dorim, de pretenţiile acestui test de a măsura inteligenţa pe categorii. Dacă lăsăm însă nuanţele la o parte (căci aici eşuează orice test-grilă) şi luăm în considerare doar extrema de jos, atunci nu mai este nimic de rîs. Cu alte cuvinte, nu putem şti, conform acestui test, dacă persoanele care îl rezolvă sînt inteligente sau în ce măsură, însă putem şti cu siguranţă că persoanele care nu îl rezolvă nu sînt inteligente deloc. Cea mai mare parte din problemele puse de testele de inteligenţă sînt simple chestiuni de logică, abstractizate pe cît posibil pentru a cădea în zona formală, acolo unde predicţiile nu intră sub incidenţa observaţiei empirice. Astfel, ţi se cere să găseşti valoarea de adevăr a unor raţionamente de următorul tip: "Dacă unii tuaregi sînt perşi şi toţi pecenegii sînt perşi, atunci unii tuaregi sînt pecenegi". Răspunsul corect: raţionamentul de mai sus nu este nici adevărat, nici fals, căci este