Într-o activitate publicistică îndelungată, Ada Brumaru a evitat genul interviului, mărturisindu-şi "lipsa de apetit pentru confidenţe" şi doar în urma unei chibzuinţe mature s-a decis să aleagă un interlocutor. Alegerea s-a oprit la basul Ionel Pantea, iar dialogul tipărit în cartea intitulată Oglinda lui Don Giovanni confirmă justeţea intuiţiei autoarei. Căci Pantea - un muzician complex - este prin personalitatea sa dinamică, prin pasiunea cu care vorbeşte despre arta sa de cântăreţ, regizor, pedagog un partener antrenant. Chiar şi biografia sa accidentată - cu un grad de reprezentativitate pentru destinul multor intelectuali români de valoare în anii comunismului - este în sine un subiect interesant: el a început, după studii solide, o evoluţie promiţătoare de cântăreţ în oraşul natal, Cluj, remarcându-se de timpuriu; premiile, numeroase, la marile concursuri internaţionale i-au deschis porţile unor teatre importante din Europa, dar a revenit mereu acasă. Impulsionat de ideea că opera este în egală măsură muzică şi spectacol, cântăreţ-actor el însuşi, Pantea se lansează cu succes şi în regia de operă, punând în scenă spectacole notabile. În 1981 este numit director al Operei Române din Cluj; încercând să schimbe deprinderile sclerozate din teatru şi să introducă criterii noi, valorice, intră în conflict cu "forurile" care nu suportă independenţa sa de spirit şi după multe şicane este demis. Emigrarea este pasul următor, Pantea reuşind să-şi croiască o viaţă şi o carieră nouă şi rodnică în Luxemburg.

Deşi cadrul propus de autoare are în vedere centrarea pe câte o temă principală, traseul dialogului este sinuos şi incursiunile colaterale, în aparenta lor dezordine, dau convorbirilor fluenţa spontaneităţii. Cu competenţa gazetarului care şi-a studiat foarte bine subiectul, Ada Brumaru îşi concentrează întrebările asupra problemelor semnificative pentru