Gala Galaction (pe numele său adevărat Grigore Pişculescu) a debutat, încă la sfîrşitul secolului al XIX-lea cu o proză scurtă, gen aproape exclusiv practicat de prozatorii români pînă după primul război mondial. S-a impus, prin nuvelele, cu adevărat remarcabile, De la noi la Cladova, Gloria Constantini şi Bisericuţa din răzoare (care va da şi titlul volumului din 1914). Un alt volum, din 1916, (La ţărmul mării) nu a mai avut pregnanţa celui dintîi. Au urmat alte cărţi şi o efectiv debordantă publicistică prin gazetele democratice ale vremii. În 1930, supunîndu-se obiceiului timpului care cultiva, cu deosebire, romanul, se consacră şi el genului, publicînd, pînă în 1935, patru romane (Roxana, Papucii lui Mahmud, Doctorul Taifun şi La răspîntie de veacuri). Romanele au fost palide şi moralizator religioase, despre care marii critici ai timpului au scris ca atare, sfătuindu-l (ca D. Caracostea, monografistul său) să se reîntoarcă la proza scurtă, povestirea şi nuvela. Era prea tîrziu. Faptul scriptic se consumase şi autorul a ţinut să-şi încheie ciclul. Acest ciclu romanesc e reeditat acum, într-o ediţie critică, la Editura Minerva, de dl Teodor Vârgolici, pe care le-a mai editat şi în 1959-1965, într-o ediţie în patru volume. Aceasta din urmă, probabil cea mai cuprinzătoare, a ajuns, în 1999, la al cincilea volum, pe care le-am comentat, cred, în revista noastră, pe fiecare în parte (anul trecut al patrulea volum, conţinînd primele trei romane din ciclu) şi n-am ezitat să relev că sînt aproape ratate.

Poate că romanul său cel mai relevabil este cel ce încheie ciclul, La răspîntie de veacuri (1935), apărut, acum, în al cincilea volum al ediţiei d-lui Teodor Vârgolici. Şi asta, mai ales, pentru că, în unele porţiuni, se realizează ca o frescă a epocii. Şi, în plus, este şi o mărturisire autobiografică. Cum menţionează autorul în Preliminariile romanului, "u