Roma: condiţie a universalităţii

sau Biserică penitentă? Între 1054 şi 1964, Roma s-a considerat infailibilă şi i-a privit pe creştinii necatolici ca pe nişte schismatici "fotieni". După această ultimă dată, Biserica romană şi-a menţinut, după cum sugeram, centralitatea, dar a iniţiat totodată o politică de dialog interconfesional bazată pe cultivarea destinderii. După "destindere", a venit moda "iertărilor" clamoroase şi oarecum neutralizate prin acumulare. Ortodocşii - blocaţi de comunism şi confuzionaţi de postcomunism - par totalmente dezorientaţi de acest protagonism iluzionistic: ei ţin minte vechea Romă, arogantă, intransigentă şi acuzatoare, dar nu pot ignora nici noua politică post-conciliară, ale cărei prefaceri revoluţionare le creează vertijuri de nedumerire. În mod ciudat, papalitatea postconciliară devine catalizatorul unei crize de identitate ortodoxă. Mă explic. Mi se pare că Bisericile ortodoxe sînt conservatoare, autarhice şi paseiste nu dintr-un soi de înclinaţie structurală, ci tocmai din pricina relaţiei lor proaste cu Roma. Microschismele din primul mileniu şi reciproca anatemă de la 1054 au obligat creştinismul răsăritean să-şi limiteze experienţa ecumenică la trecut. După 787, Bisericile răsăritene nu au mai putut convoca un Sinod ecumenic pentru că un Sinod nu poate fi "ecumenic" fără papa de la Roma. Dinamica receptării Revelaţiei s-a oprit pentru ele cel mult la 843, cînd iconografia a învins oficial teologia iconoclastă. După această dată, Răsăritul nu a mai influenţat dogmatic evoluţia creştinismului, dar nici nu a mai putut lua parte la conciliile ecumenice convocate de papalitate. "Sacrificarea" relaţiilor cu Roma a determinat o autoexcluziune ale cărei consecinţe nu au putut fi anulate nici prin amintitul uniatism (din secolul XVIII), nici prin importurile doctrinare protestante - de tipul celor agreate de nefericitul patr