- povestiri de la 1848 - La douăzeci de ani după revoluţie, adică în anul 1868, Alessandru Pelimon scrie romanul Revoluţiunea română din anul 1848 - Muşătoiul. Numele acesta barbar din coada tituluşului romanesc este al unui munte în care stau la palavre foşti revoluţionari într-un decor pe măsură. Aici-şa iernile sînt "geroase şi viscoloase", "primăvara cad ploi continue", "sute şi mii de mînzate pasc erba" care acolo, pe Muşătoiu, "e toată vremea fragedă", baciul este un general ce are în subordine trupe nenumărate de "păstorei cu fluierul şi cu cavalul la gură", mieii sar aberant "pre colnice şi pre vîlcele", în timp ce păstorii, cîntînd doine amoroase, gustă "plăcerea repausării la umbrele molifţilor". Pe acele "stînci scarpoase", pe acele "plaiuri repezi", baciul ungurean stă ghemuit pe cal şi căciula sa este "straordinar de mare"; părul, ce se presintă sburlit, îi "disproporţionează capul" care, adăugăm noi, este oricum disproporţionat de căciula cea straordinară prin dimensiunile ce le înfăţişează privitorului. Ne mai spune Pelimon că, acolo, pe Muşătoiul, la marginea unei păduri de făget un Român pe numele său Oprea Ursul aţinea cu meşteşug vînătoresc calea urşilor. Ascultaţi ce zice, cît de meşteşugit se lansează autorul într-o comparaţie îndrăzneaţă, cu deschideri hiperbolice: "El (Oprea Ursu, n.n.) e cunoscut ca cel mai renumit vînător de urşi, precum în Africa francesă era Iuliu Jerard ucizătorul de lei".

De aceea, domnilor, "Pieile ce el adună, ale urşilor ucişi, se urcă la un însemnat număr". În asemenea decor plăcut are loc naraţiunea; "Muşătoiul are forma unui amfiteatru"; acolo, dragilor, se adună păstorii şi visitatorii: noaptea petrecînd fieştecare la locuinţele sale, iar ziua petrecînd cu toţii laolaltă. Aşijderi petrec şi dobitoacele în felul lor specific: "cîinii apără turmele de feara deprădătoare ce vine în adîncul nopţii", altund