93 de ani ar fi implinit saptamana aceasta Mircea Eliade, daca ar mai fi fost printre noi, dar chiar daca de la o vreme se sarbatoreste pe ascuns, noi avem datoria de a-l aminti aici, deasupra pamantului spre care s-a intors si sub cerul spre care si-a deschis aripile. Pentru ca Mircea Eliade este in cultura romana una dintre figurile cele mai depline, daca nu cea mai semnificativa a acestui secol. Tanarul timid si miop de pe bancile universitatii, ascultand iscoditor invataturile lui Nae Ionescu si ale intregii pleiade de oameni de cultura ai vremurilor din prima adevarata modernitate a Romaniei, a ajuns, peste decenii, cel mai important specialist al religiilor mapamondului, pe care le-a cercetat, le-a interpretat si le-a scris in cel mai unic si autentic mod cunoscut. Eliade a ramas, astfel, pentru noi, figura stindard a celei mai prolifice si creatoare perioade din cultura noastra, cea a celor care si-au inceput Golgota spiritului intre razboaie. Din fericire, dupa '89, Mircea Eliade, alaturi de Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica ori Petre Tutea, a fost una dintre personalitatile cele mai cautate in librarii si memorii, toate generatiile manifestand o adevarata fobie pentru el. Explicatia este simpla: atat literatura, cat si opera stiintifica au inraurit o influenta maxima si definitiva in procesul formarii intelectualilor contemporani si explicarii substraturilor fundamentale ale existentei si umanitatii. Mai mult decat atat, Eliade a fost unul dintre mentorii cei mai importanti ai marilor intelectuali de pe intreg mapamondul, la scoala scrierilor sale aparand atatea alte scoli si directii de cercetare si explicare. Dar marele atuu al filosofului roman a fost starea acestui secol, rupturile si mutarile fundamentale care l-au marcat. Aici, Eliade a venit cu reamintirea sacrului si a ancestralului, pe care le-a pus ca pe un comandament onto-estetic