Canon si gen literar
Stabilitatea stratului clasic al canonului estetic ne apropie de problematica genurilor literare. Modelele genurilor si ale speciilor literare sint alese, de regula, din repertoriul clasic (tipologic vorbind). Restul e resimtit ca abatere. Ce se intimpla, insa, cu genurile (speciile) aparute mai tirziu? O privire istorica ne arata ca exista o fluctuatie a genurilor si a speciilor, daca nu chiar o succesiune a lor – identificabila, desigur, la mari intervale de timp. Canonul nu e legat numai de autor si de opera, dar si de gen, de o constelatie a genurilor cultivate la un moment dat, caci nu sint toate la fel de active in fiecare epoca. Nu cred ca am gresi daca am sustine ca operatia de canonizare a operelor literare individuale si a autorilor lor are loc pe fundalul unei canonizari (decanonizari sau recanonizari) a genurilor (si a speciilor) insesi.
Canonul controleaza, certifica, intr-un fel, si viabilitatea unui anumit gen in timp. Caci e cit se poate de clar, de pilda, ca specia, devenita gen, a romanului se mentine in canon din seco-lul al XVIII-lea pina azi, dupa cum nu incape nici o indoiala ca in secolul al XIX-lea si in prima jumatate a secolului al XX-lea, lirismul a fost prezent ca un fel de supra-gen canonic. In ultimele decenii, am asistat la o deliricizare a liri-cului insusi, ca si la o epicizare a dramaticului. Dar toate aceste transformari inlauntrul genului n-au, oare, nici o legatura cu anumite opere si anumiti autori intrati in canon? Sau, dimpotriva, selectia acestora din urma se datoreaza metamorfozelor genului si statutului sau canonic? Cred ca relatia este una de interdependenta, desi rolul hotaritor apartine autorilor.
In aceste conditii, in ce consta actiunea canonului: in stabilirea limitelor formale, a ti-parului genului (speciei) sau a conformitatii ope-relor de acest tipar? Se poate vor
