Voi fi nevoita sa recapitulez. Ma aflu la Paris in anii ‘60. Din 1947 cind am sosit aici si pina acum s-au intimplat si schimbat citeva fapte si situatii determinante: m-am casatorit cu Virgil Ierunca, mi-a murit mama in inchisoare si nu mai tin Jurnalul. Refuz cu indaratnicie orice narcisism, inclusiv cel al jelaniei. Ma intorc spre semeni si mi-i fixez drept unic orizont, nu din cine stie ce crestineasca vocatie, ci pentru a scapa de mine. Mama s-a lasat ucisa ca sa fiu eu libera, ii datorez aceasta solidaritate cu victimele. Sa ma straduiesc a fi sincera (desi sinceritatea ca si autenticitatea sint concepte cu care literatura secolului nostru s-a jucat prea indelung spre a mai ramine nepatate, inocente). Fuga de propria mea imagine mai are o motivatie: dupa ce s-a savirsit ceea ce s-a savirsit, cum sa ma bucur in nesat de muzica, literatura, arta? Dar cum sa renunt la ele? Un singur mijloc: sa le impart. La fericirea ce urca in mine in fata unui tablou, la citirea unei fraze, auzind sunetele impletite cu o abia ghicita tacere, nu-mi mai simt dreptul decit daca o raspindesc, o transmit. E singurul meu mod de a mai fi egoista: sa intru in rolul de intermediar.
Fireste nu gindesc exact asa. In orice caz, nu tot timpul, nu sistematic. E ca un discurs secret, ca imaginile rapite ultimului vis, ceva confuz, dar staruitor fara de care risul – totusi regasit – ca si prioritatea instinctului vital – de care nu ma pot dezbara cu totul – ar semana a tradare.
E drept ca prea am la indemina instrumentul unei astfel de comunicari spre a nu ma sluji de el. Microfonul era neutru si oarecum strain la Radio Paris unde, in afara de niste cronici literare, stirile erau redactate “obiectiv
Voi fi nevoita sa recapitulez. Ma aflu la Paris in anii ‘60. Din 1947 cind am sosit aici si pina acum s-au intimplat si schimbat citeva fapte si situatii determinante