Piesa Lacuna a lui Eugen Ionescu, dincolo de miza estetică şi de haloul ei metafizic, poate fi rezumată simplist într-o singură frază: dacă vrei să compromiţi performanţa, supune-o unei probe derizorii. În acelaşi rezumat sever, pentru cine nu-şi mai aminteşte acţiunea, trebuie spus că subiectul piesei îl constituie hotărîrea, pe jumătate inocentă, pe jumătate vanitoasă, a unei eminente figuri academice de a-şi susţine examenul de bacalaureat, care lipsea din C.V.-ul său de şcolar, şi de a umple, astfel, o lacună. După cum e lesne de bănuit, distinsul academician realizează, cu această ocazie, un răsunător şi legitim eşec. Dar acest deznodămînt, absurd numai în aparenţă, nu trebuie să-i înveselească prea tare pe cei care nu s-au hotărît încă să-şi reconfirme bacalaureatul, pentru că ,,implementarea" unei asemenea probe şi în aula celui mai înalt for ştiinţific românesc ar fi, pur şi simplu, devastatoare pentru venerabilii noştri academicieni. Eugen Simion, de pildă, ar cădea în mod sigur la Doctrine politice, Dan Berindei n-ar lua nici examenul de istorie, iar Răzvan Theodorescu ar fi dat afară din sală pentru că vorbeşte neîntrebat. Si este foarte bine că s-ar întîmpla aşa. Cel care a ajuns la o înţelegere înaltă a lumii, cel care modifică, prin acuitatea minţii lui, percepţia obştească a unui fenomen, cel care trezeşte la o nouă viaţă ceea ce părea la un moment dat înţepenit şi caduc - evident că referentul este acum o simplă abstracţiune -, nu poate fi supus unei probe care se sprijină fundamental pe platitudinea reţetei şi pe nimfomania memoriei. Altfel spus, calul de curse, cu glezna lui subţire şi cu nervii încordaţi ca strunele viorii, nu mai poate fi dus înapoi la rîşniţă sau la saca fără să-l umileşti ori chiar să-l ucizi. Toate aceste gînduri, stimaţi cititori, care par glumeţe şi frivole la prima vedere, mi-au venit în minte în timp ce vizitam expozi