Pentru a consemna cei cincizeci de ani pe care Mircea Bochiş tocmai i-a împlinit, Muzeul de Artă din Baia Mare a organizat o amplă expoziţie care cuprinde lucrările artistului din ultimii ani. Pînă aici totul este în regulă; un pictor ajuns la deplina sa maturitate este recunoscut în consecinţă de către comunitatea culturală în mijlocul căreia trăieşte, iar expresia promptă a acestei recunoaşteri este ea însăşi un act de cultură, adică o expoziţie importantă şi nu o simplă gesticulaţie de circumstanţă aşa cum de multe ori se întîmplă. Însă în ciuda acestui fapt, deopotrivă consistent şi legitim, expoziţia lui Mircea Bochiş defineşte doar parţial evenimentul. Ea se referă strict la pictor, la o existenţă retrasă în atelier, la o meditaţie prelungită asupra realului nemijlocit şi asupra formelor plastice în dinamica lor istorică, la capacitatea de a imagina şi la vocaţia de a construi în interiorul unui gen. Dar pictorul Mircea Bochiş este destul de bine cunoscut, atît în habitatul său artistic, cît şi în cercurile mai largi ale oamenilor de specialitate şi, din punctul acesta de vedere, expoziţia nu face decît să consolideze o imagine şi nu să o modifice în vreun fel. Ca structură psihologică, Bochiş este un romantic tîrziu care beneficiază deopotrivă de subtilităţile simbolismului şi de risipa energetică a expresionismului, dar într-o variantă oarecum sceptică, uşor temperată prin luciditate şi supraveghere cerebrală. Coborît, pe de o parte, din memoria peisagismului complex al Şcolii de la Baia Mare, în care se revarsă cam toate tendinţele europene ale timpului, şi, pe de altă parte, dintr-o filozofie abstractă a peisajului, dintr-o continuă utopie a acestuia, Bochiş reuşeşte, finalmente, un lucru surprinzător: el subminează ideea de peisaj, anihilează modelul şi invalidează reflexul. Cu alte cuvinte, el scoate peisagistica din relaţia clasică observaţie-prelu