Coordonatele principale ale liricii regretatei poete Florenţa Albu au fost trasate, critici importanţi i-au consacrat cronici ample, locul său în peisajul literaturii contemporane este fixat. Cu toate acestea, aşa cum se întâmplă de obicei în cazul poeţilor autentici, creaţia sa suportă oricând o abordare dintr-o perspectivă inedită, căci fiecare nouă lectură aruncă lumină asupra unui alt aspect dintr-un univers poetic complex şi, în acelaşi timp, de o dezarmantă simplitate. De altfel, în ceea ce priveşte volumul Austru, unghiul de receptare este impus chiar de sensul în care a fost făcută selecţia - s-a încercat "un joc al mozaicării, un puzzle", după cum suntem avertizaţi într-o succintă notă asupra ediţiei, nerespectându-se deci vreun criteriu cronologic sau tematic, ci mai curând "regulile" capricioase ale jocurilor şi fanteziilor (căci sub semnul ludicului şi al gratuităţii stau cele mai multe dintre poemele acestui volum, puse parcă laolaltă după un straniu aer de familie).

Versurile sunt grupate în trei cilcuri - Poeme în Utopia, Austru - etajele vântului şi Variante de singurătate - reunite sub un titlu mai vechi, cu pronunţată încărcătură metaforică şi care anticipează, într-o oarecare măsură, asupra modulaţiilor grav-ludice prezente în întregul volum. Poate părea un paradox, dar în versurile Florenţei Albu, jocul însuşi capătă o încărcătură existenţială gravă, este un joc al vieţii şi al morţii, emblema sa este ambivalenţa (şi tocmai de aceea socotim că alegerea titlului este cât se poate de inspirată, din moment ce simbolistica vântului se situează ea însăşi sub semnul ambivalenţei - blândeţe şi violenţă, puritate şi delir, inocenţă şi experienţă - înscrise în ardoarea sa dublă, destructivă şi dătătoare de viaţă). Pe toate aceste etaje ale vântului, în adierile nostalgice ale aducerii aminte şi în turbioanele ameţitoare ale imaginaţiei se într