După victoria în Spania a Partidului Popular condus de Aznar, ar fi fost, poate, normal ca presa să considere că a început mişcarea inversă a pendulului şi să prevestească victoria dreptei în multe din ţările europene unde stînga este la putere. Or, se înmulţesc analizele care constată sinuciderea programată a dreptei conservatoare europene. Nu e inutilă o precizare: "Pentru stînga de inspiraţie marxistă, fiinţa umană este bună; pentru a fi fericit, este suficient să fie schimbate raporturile nedrepte din sînul societăţii. Liberalismul dispreţuieşte acest gen de utopie, dar este, de asemeni, optimist: indivizii liberi, scuturaţi de sub povara tradiţiei şi de tutela instituţiilor, creează o societate a creşterii şi a progresului. Ca şi marxismul, este o filozofie a fericirii. Dimpotrivă, pentru conservatori, omul este, prin însăşi natura sa, imperfect, slab, gata întotdeauna să cedeze tentaţiilor răului. De aceea, pentru ei, statul este important. Spre deosebire de liberali, ei nu văd în acţiunea statului un obstacol în realizarea libertăţii. Spre deosebire de social-democraţia clasică, ei nu consideră statul un uriaş generos care distribuie bani şi garantează egalitatea şanselor. Pentru conservatori, statul este o necesitate antropologică. Când autoritatea sa slăbeşte, societatea se prăbuşeşte" (Die Zeit). Reprezentanţii acestui curent de gîndire, aplicat în viaţa politică, au fost democrat-creştinii şi puternicele lor partide din Germania şi Italia, la care comentatorii adaugă dreapta franceză, cea reprezentată de Chirac şi Partidul Conservator britanic, aşa cum se exprima şi se manifesta el cînd era condus de Margaret Thatcher. Dacă ultimele două sînt într-o derută nespectaculoasă, primele două par prăbuşite sub povara acuzaţiilor de corupţie, de incapacitatea lor de a pune comportarea oamenilor în paranteze, stimulînd prestaţia partidului. Într-un articol