Parintii de duminica, acei oameni care ar accepta, in caminele lor, la sfirsit de saptamina, copilasi orfani de la centrele de plasament, sint o salvare de moment pentru acesti pui de om carora destinul le-a harazit o copilarie lipsita de caldura parinteasca. Tot mai multi oameni se confrunta astazi cu pierderi de toate felurile, cu traume provocate de diverse situatii, cu saracia si lipsa de speranta. In majoritate, isi gasesc totusi alinare linga cei dragi. O mingiiere, o vorba buna sau o incurajare spusa la timp face uneori cit toate averile din lume. Copiii nimanui nu au parte insa, niciodata de asa ceva. Ei nu au avut ce si nici timp sa-si constientizeze imensele pierderi. De alinare nu au nevoie, pentru ca suferinta este starea lor naturala. Fara sa aiba incotro, ei cresc ascunsi dupa zidurile insitutiilor de ocrotire pina la virsta majoratului, cind sint obligati sa plece in lumea larga. Institutionalizarea suportata atitia ani isi spune atunci cuvintul: e scoala neputintei invatate. "Au crescut ca intr-o sera" In cele trei leagane ale Centrului de Plasament "Alina" isi duc zilele aproximativ 50 de copii cu virste cuprinse intre trei si cinci ani. Desi normali din toate punctele de vedere si perfect sanatosi, prichindeii poarta pecetea izolarii si a lipsei de afectiune in intregul lor comportament. Vorbesc greu, pentru ca n-au avut parte de atentia oferita de un parinte adevarat. Gesturile le sint stingace, piciorusele ii poarta nesigur, iar minutele sint mereu intinse spre caldura oricarui vizitator. Pentru ei, singurul "afara" inseamna curtea strimta din spatele leaganului. Asa incit se sperie grozav odata ce sint scosi in strada. "Marea majoritate nu au iesit niciodata din institutie. Au crescut ca intr-o sera si este si normal sa-i inspaiminte lumea din afara. Noi tocmai asta dorim sa remediem. Sa-i socializam, sa le dam posibilitatea de a cunoaste lumea i