"Unii (cărora le aparţineam şi eu), aproape că se tem de cuvântul patrie, de parcă el i-ar da înapoi cu 30 de ani pe scara progresului. Pe alţii îi împinge imediat pe calea şabloanelor impuse în literatura noastră", notează Gombrowicz în prefaţa Trans-Atlanticului. Prin prisma unei asemenea mărturisiri, demersul scriitoricesc se redimensionează, invitându-ne să vedem dincolo de capriciile textuale ale autorului (şi ele, de altfel, o modalitate de a zgudui şabloanele şi mecanismele inerţiale ale unei tradiţii anchiloza(n)te), o problematică foarte actuală şi cu un grad înalt de generalitate: aceea a impasului pe care îl traversează dintotdeauna naţiunile slabe. Frustrările, eroismul jucat, complexul onorabilităţii, falsul, compromisul, oportunismul sunt prinse într-un scenariu foarte elaborat, voit artificial, în care mişcarea precipitată, de pantomimă, serveşte depăşirii diferenţelor ireconciliabile în indiferenţa generală a râsului.
Acţiunea Trans-Atlanticului este plasată în mediu argentinian, iar lumea povestită/regizată se articulează în jurul dilemei naratorului care este nevoit să decidă soarta unui tânăr polonez (Ignacy): dacă să-l redea tatălui său, onorabilul Tomasz Kobrzycky, fost maior în armata poloneză, sau să îl arunce în braţele unui puto (miliardarul excentric Gonzalo). Cu alte cuvinte, regăsim şi aici predilecţia lui Gombrowicz pentru acele antinomii ale spiritului care conduc la dispunerea binomică a contrariilor (maturitate/ imaturitate, tinereţe/ bătrâneţe, construcţie/ demolare, formă/ negarea formei). Totuşi, dincolo de un anumit punct, contrariile sunt depăşite, din moment ce sub presiunea insuportabilă a circumstanţelor, orice poate deveni orice, scenariul uciderii este mai important decât uciderea, iar formele goale par să se legitimeze din perspectiva a ceea ce este mai real decât realul - simularea: "Când ne retrăgeam pe margin