În filmul "Umberto D." al lui Vittorio De Sica, poate cel mai trist din tot curentul neo-realist italian, există o scenă formidabilă. Eroul filmului, un bătrîn pensionar amărît şi singuratic, avînd ca unic prieten un căţeluş, hoinărind pe stradă, zăreşte o figură cunoscută la fereastra unui autobuz oprit într-o staţie. Era un vechi prieten pe care nu-l mai văzuse de zeci de ani. Profitînd de faptul că autobuzul îşi prelungea şederea în staţie, cei doi, bucuroşi de revedere, încep să discute, depănîndu-şi amintirile comune. Dar, la un moment dat, epuizîndu-şi toate subiectele de conversaţie, între ei se aşterne o tăcere penibilă, iar bătrînii se privesc lung, lung, nemaigăsind ce să-şi spună, pe feţele lor citindu-se neputinţa şi efortul de a relua firul conversaţiei. Cu toată şederea prelungită a autobuzului în staţie, cei doi nu mai reuşesc să comunice şi pînă la urmă autobuzul pleacă mai departe lăsînd în urmă regretul bietului pensionar care îşi pierduse un interlocutor. M-am gîndit mult la această scenă atunci cînd, revenind în ţară după o absenţă de mai bine de 30 de ani, m-am întîlnit cu cel mai bun prieten al meu cu care am copilărit în acel cartier de la periferia Bucureştiului. În toţi acei ani cînd am fost departe de ţară, îmi tot aminteam de acest prieten şi de clipele petrecute împreună. Imediat după ce m-am întors, am aşteptat cu emoţie revederea cu el. Ştiam cîte ceva despre el de la alţi amici care-mi mai scriau din cînd în cînd, el necorespondînd niciodată cu mine, deşi eu îi scrisesem de cîteva ori. De aceea, am aşteptat cu nerăbdare întîlnirea cu el, încercînd să mi-l imaginez cam cum ar arăta acum după mai bine de 30 de ani. Am aflat numărul lui de telefon de la un alt amic şi l-am sunat. La auzul numelui meu, nu mi s-a părut excesiv de surprins, ceea ce m-a cam intrigat, dar mi-am zis că auzul m-a înşelat. Ne-am descris amîndoi semnalmentel