Cartile despre care va fi vorba in cele ce urmeaza sint, estetic vorbind, nepublicabile. Ele ies, practic, de sub incidenta criticii literare. Interesul lor, daca exista unul, e de ordin sociologic si psiho-cultural, avind in vedere imensa productie de maculatura literara de la noi. O productie alimentata, intre altele, de mituri romantice implantate prin intermediul scolii, de inadaptarea sociala, de imaturitate, de sechelele paranoide ale post-ceausismului si, nu in ultimul rind, de lipsa unei culturi a spiritului critic, prea adesea inlocuit de spiritul encomiastic interesat. Exista inca, orice s-ar spune, un anumit prestigiu simbolic al scriitorului, „sporit“ de vechi frustrari, complexe culturale si traditii locale... Totusi, nu nevoia de a scrie literatura (fenomen benefic, laudabil in fond) e in chestie, ci ambitia, mania de a publica, in orice conditii. Una dintre mizele literare marturisite sau nu ale acestor naivi cu pretentii (sau, in orice caz, a multora dintre ei) este aceea de a poza in „poeti“ sau „prozatori“ in fata cercului de prieteni si cunoscuti. A scrie, fie si la modul „devastator“, despre productiile jalnice ale acestor scriitori inchipuiti (fericiti cei saraci cu duhul...) e, pentru ei, o adevarata mana cereasca, dovada implicita a faptului ca exista ca scriitori. De fapt, ei nu exista ca atare. Insa „productiile“ lor sint esantioane reprezentative ale veleitarismului literar de post-tranzitie.
Mihai Vasile Botez
Nemuridorul ingerege
Editura Tehnopress, Colectia „Poezii din dragoste“, Iasi, 1999, 211 p., 1 000 000 lei
O notita semnata „Ion Puha, scriitor“, plasata pe coperta a patra a acestui volum de „poezii din dragoste“, il prezinta ritos pe ginecologul iesean Mihai Vasile Botez drept „cel mai mare poet roman al ultimilor 20 de ani, in acceptiunea coerenta (sic!) a criticii literare“. Ba chiar „singura