Pentru oricare dintre noi ar fi greu de conceput viata de zi cu zi fara beneficiile aduse de curentul electric. Si totusi, in urbea noastra locuieste o batrinica pentru care timpul si-a oprit evolutia la momentul in care localnicii se multumeau cu pilpiirea lampii cu petrol. Ioana Coman are 90 de ani, a ramas singura pe lume si traieste intr-o saracie crunta, intr-o casa ce sta sa cada, undeva, prin zona Obor. Cine se incumeta sa paseasca dincolo de portita subreda ce margineste curtea batrinei traieste nedumerirea intoarcerii in timp. Casa de chirpici, macinata vizibil de ploile si zapezile celor 90 de ani ai vremurilor trecute, da senzatia ca mai e sustinuta intr-o oarecare verticalitate doar de stilpii prispei din lut, inclinati nefiresc spre temeinicia pamintului. Latratul incert al unui ciine jigarit o scoate din casa pe batrina locului. Statura firava, ascunsa indaratul hainelor roase de vreme si pasii nesiguri ne grabesc sa intindem o mina de ajutor. "Esti singura, mamaie?, spunem chipului pamintiu brazdat de repetarea atitor anotimpuri, carora babuta le-a si uitat sirul. "Am ramas singura, eu si Dumnezeu", glasuieste batrina. "Barbatu-meu a fost chelner la boieri" De sase ani, de cind si-a ingropat barbatul, Ioana s-a multumit sa locuiasca intr-o odaie strimta, din spatele casei. Atit de ingusta, incit in ea nu au incaput decit o soba fisurata, un pat schiop cu asternuturi saracacioase si umede si o masa scorojita. Pe ea o cana si vreo doua-trei blide aminteau de un oarecare prinz, asigurat batrinei ca de atitea dati, prin mila vecinilor. Vremurile cind a dus-o bine stau ascunse in spatele anilor. "Barbatu-meu a fost chelner la boieri. N-am avut copii, numai el a avut vreo cinci, de la prima nevasta. Au murit cam toti si eu am ramas", povesteste babuta atit de firava, incit da senzatia de imponderabilitate. Au fost timpuri, cum nu?, cind locuia in camerele bu