Director, din 1990, al Institutului de Istorie Nicolae Iorga, Serban Papacostea, autor al unor importante lucrari de medievistica romaneasca, este in acelasi timp un foarte fin cunoscator si analist al istoriei contemporane. Pasiunea si interesul pentru istoria zilelor noastre a dobindit-o, paradoxal, in urma unei dramatice experiente personale: arestarea sa in 1950. De atunci s-a „intors cu fata spre realitate“ si a inteles „necesitatea permanenta a raportarii istoriei nationale la istoria universala“. Discipol al lui Iorga, Serban Papacostea este adeptul metodelor pozitive, chiar pozitiviste in cercetarea istorica, insa recunoaste rolul important, mai ales in perioada actuala, de refacere a istoriografiei romanesti, al noilor metode si tendinte: istoria mentalitatilor, demontarea mitologiilor istorice. Singurul aspect cu care se declara a nu fi de acord este absolutizarea uneia sau alteia din metode. In ceea ce priveste problemele generale ale istoriografiei romansti, ele tin de lipsa unei conceptii unitare in regindirea disciplinei, din stadiul in care a lasat-o perioada comunista.

Istoriografia romaneasca a suferit, ca multe alte domenii, de ruperea, pina in 1990, a contactelor cu evolutiile din Occident. Care sint metodele istoriografiei romanesti actuale si cum se dezvolta ele?

Pauza ultimilor 40 de ani a facut ca formarea scolilor, a tinerilor cercetatori, innoirea metodelor sa nu progreseze aproape deloc pina in 1990. Atunci au inceput sa apara, intr-adevar, anumite tendinte, curente noi. Asa este de pilda curentul de demitizare initiat de Lucian Boia. Ma numar printre cei care considera ca demersul lui are merite si calitati reale si ca initiativa sa este binevenita. Fireste insa ca aplicarea unor metode de investigare nu trebuie absolutizata. Vorba unui intelept chinez: „daca ti-ai depasit tinta inseamna ca nu ai atins-o“. @