In ultimele trei decenii, aparitia si comercializarea pe scara larga a computerelor cu circuite integrate a fost dublata de introducerea unor virusi compatibili cu cele doua mari sisteme digitale de operare. Astfel, la cinci ani dupa Apple II (1977), cel dintii computer oferit publicului in forma asamblata, apare primul virus de Macintosh. In mod coincident, tot la un interval de cinci ani, de data aceasta de la lansarea pe piata a primului IBM PC (1981), utilizatorii se confrunta cu cel dintii virus de PC, botezat „Brain“ si creat, dupa toate aparentele, in Pakistan.
Pe masura ce piata computerelor ia amploare, Internetul iese din logica securitatii militare americane si devine o facilitate publica, iar accesarea World Wide Web-ului ajunge o activitate rutiniera a zecilor si sutelor de milioane de navigatori de pretutindeni, se dezvolta si piata virusilor electronici, intr-o competitie brutala a pagubelor provocate utilizatorilor. Printre cazurile mai cunoscute, pot fi citate cele ale virusilor „Michelangelo“ (1992, afectind citeva mii de computere), „Melissa“ (1999, cu aproximativ 70 de milioane de computere infectate) si „ILOVEYOU“ (2000, cu un bilant de 45 de milioane de computere „gripate“ in numai trei zile).
In contextul in care, pe de o parte, cresterea tehnologiei este un fenomen recunoscut ca exponential, iar, pe de alta, tentatia sabotajului cibernetic o dubleaza permanent (si, am spune, eficient) pe cea a conectivitatii electronice globale, una din cele mai inconfortabile intrebari utilitare ale momentului este: cit de vulnerabil poate ajunge sistemul, o data procesul globalizarii digitale incheiat? Sau, parafrazindu-l pe Peter Grier, de la The Christian Science Monitor, ce se va intimpla atunci cind, dupa bransarea lor generala si definitiva la retea, ne vom trezi cu telemobilul, usa de la intrare sau frigiderul cu Internet al