Björk intr-un film muzical... E o idee de film cel putin la fel de buna ca aceea de a-l fi avut pe John Malkovich in Being John Malkovich. Doar ca Björk, spre deosebire de Malkovich, nu este actrita. Nici nu incearca, cu disperarea unei Emily Watson, in Breaking the Waves, sa dovedeasca acest lucru. Ba chiar admite ca, pentru ea, a fost o experienta catastrofala, desi este prezenta in aproape fiecare scena din Dancer in the Dark. Ea interpreteaza rolul unei emigrante cehoaice in America, aproape oarba, cu scopul nobil de a plati operatia de ochi a baiatului ei. „De fapt insa, ea nu interpreteaza rolul, ci il simte“, spunea Lars Von Trier la conferinta de presa. Si avea dreptate, nu doar in cazul lui Björk-actrita („pentru prima si ultima oara“, declara ea revistei Les Inrockuptibles), ci si in cazul lui Björk-cintareata, absenta de la intilnirea cu jurnalistii. Ea „traieste“ rolul Selmei asa cum traieste si muzica pe care numai personajul ei o aude. Se vede insa cu ochiul liber ca acest din urma lucru ii face infinit mai multa placere „interpretei“ care atunci cind NU trebuie sa cinte sau sa danseze, e la fel de nesigura si „handicapata“ ca personajul ei orb. Cind Selma evadeaza din trista realitate inconjuratoare si viseaza cu ochii deschisi, autoproiectindu-se intr-un film muzical („in care nimic rau nu se poate intimpla“), Björk e, in fine, libera sa se desfasoare.

Dancer in the Dark incheie cea de-a doua trilogie a lui Von Trier, inceputa cu Breaking the Waves, continuata cu Idioterne si inspirata de un basm scandinav – Femeia cu inima de aur. Mai mult, subiectul acestei (din nou) melodrame exploateaza una dintre multele fobii ale autorului – cecitatea – deja prezenta, intr-o forma comprimata, in scurtmetrajul lui de diploma, Nocturne (!), a carui eroina se temea sa nu orbeasca. Si totusi, desi fidel obsesiilor filmografiei lui Von Trier, Dancer in t