De-ar fi fost plasat în Bucureşti, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj ar fi luat cu asalt seară de seară. Într-adevăr, Tompa Gabor şi colectivul său au creat unul din cele mai bune teatre din ţară, de departe teatrul de cea mai înaltă calitate artistică al Transilvaniei. Şi totuşi, cu excepţia parţială a premierelor, sala, cîndva sufocată de lume, este acum aproape goală.
Nu sunt mulţi ani de cînd întreaga suflare maghiară a Transilvaniei percepea rostul şi rolul acestui teatru drept agoră a specificităţii sale culturale, un mesager al comunităţii, loc de trăire intensă a imaginarului cvasi-mitic, cu accentuată încărcătură emoţională, unde se identificau frînturi din trecutul subiectiv cu frustrări ale prezentului şi vagi proiecte asupra viitorului din perspectiva irecuperabilului timp istoric. Direcţiunea regizorului Tompa Gabor a schimbat această paradigmă, favorizînd actul artistic autonom, altfel spus creaţia liberă de prejudecăţi comunitare, ba chiar adeseori în polemică deschisă cu acestea. (Vezi extraordinarul spectacol: Cabala bigoţilor de Bulgakov, dar şi bijuteria numită Cîntăreaţa cheală de Eugen Ionescu, ambele în regia lui Tompa Gabor, ori Livada de vişini a lui Cehov în regia lui Vlad Mugur etc.) S-a instituit astfel un paradox greu de soluţionat: pe de o parte, Teatrul e premiat la marile Festivaluri din ţară sau din Europa, însă acasă nu-şi regăseşte publicul "de limbă". Nu spun "de cultură", ştiindu-se prea bine că teatrul, cinematograful, artele plastice şi muzica n-au frontiere. Or, lucrul acesta pur şi simplu nu place. Anularea "frontierelor" culturale nu e pe placul grosului populaţiei clujene ce obişnuia să frecventeze Teatrul Maghiar de Stat. Acest public se va înghesui oricînd la programul muzical al Operei din aceeaşi clădire, de fapt preferă opereta, gen Maritza Grofne, sau Janosz Vitezs etc. Tompa stînjeneşte o parte a publicului