Mă dau în vînt după întîmpinările, interpelările, apostrofările şi polemicile pe care spectatorii temperamentoşi le angajează cu personajele de pe ecranul televizorului, fie ei miniştri, deputaţi, lideri sindicali sau eroi de telenovele, de parcă indivizii s-ar afla în faţa lor, i-ar auzi şi le-ar putea răspunde. Nu ştiu dacă această pornire donquijotescă, această luptă cu siluetele, cu inconsistentul, cu metafizicul de pe ecran coincide cu inventarea televiziunii sau cu inventarea dictaturii comuniste - la noi, cele două ieşiri din normal au fost oarecum contemporane -, dar mă tem că ea reprezintă, cu unele excepţii, singurul reflex al atitudinii critice faţă de regimul totalitar. Stăteai la televizor, ascultai discursurile fantasmagorice, megalomaniace ale conducătorului iubit, îl înjurai direct, îi strigai - dar nu tare, ca să nu te audă vecinii - "mincinosule", "boule", "tîmpitule" şi alte dulceţuri. Şi cam atît. Reflexul s-a păstrat, chiar dacă vechile personaje de pe ecran au dispărut şi în locul lor au apărut altele. Mai serile trecute, cînd, invitat la "Chestiunea zilei" de către Florin Călinescu, domnul (!?!) Paul Niculescu-Mizil încerca să ne convingă că el "a luat atitudine", că "a criticat" deciziile lui Ceauşescu, gesturi în urma cărora a fost de fiecare dată... promovat "în sus", nu mă îndoiesc că mulţi dintre cei rămaşi cu ticul apostrofării catodice

i-au strigat cel puţin aşa: "Las-o jos, că măcăne!". Dar să fim drepţi: nu cred că numai Ceauşescu şi colaboratorii lui apropiaţi beneficiau de interpelările surde (nu şi mute!) ale telespectatorilor. Acum se bucură de egală simpatie demnitari, ziarişti, crainici. O categorie specială o constituie fotbaliştii, cărora li se adresează (azi, ca şi ieri) îndrumări, critici şi înjurături, nu numai de pe banca tehnicienilor, nu numai din tribune, dar şi din apartamentele cu televizor. De cîte ori nu