Probabil că principala iluzie colectivă a erei post-comuniste priveşte chiar modul în care procesul de democratizare a fost definit în termeni de tranziţie. Ca şi cum societatea românească, după descompunerea regimului totalitar, ar fi fost chemată, în mod natural, să adopte democraţia reprezentativă de stil occidental. Termenul tranziţie se bizuie tocmai pe încrederea în vocaţia oricărei societăţi umane de a atinge anumiţi parametri de libertate şi de coresponsabilitate potrivit exemplului istoric oferit de statele aflate pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord. Ar fi suficient, în scopul actualizării unei asemenea vocaţii, ca elita guvernamentală să ducă acele politici capabile să pună în mişcare şi să consolideze procedurile democratice. Un asemenea model nu are decît valoarea unei prezumţii şi s-a dovedit a fi un mare autor de deziluzii, căci el se bizuie pe ipoteza potrivit căreia orice societate umană poate deveni democratică dacă anumite condiţii de tip procedural şi politic se găsesc întrunite. Democraţia incompletă şi ezitantă nu ar fi, într-o astfel de perspectivă, decît o pildă de anormalitate, un accident ivit într-un mod supărător pe parcursul procesului de tranziţie. În faţa unei asemenea prezumţii ar putea fi formulată, cu tot atîtea temeiuri logice, istorice şi statistice, o altă ipoteză. Democraţia reprezentativă este o formă de guvernare cu totul excepţională. Societăţile în care majoritatea populaţiei este exlusă în termeni reali de la participarea politică ar merita, într-o asemenea lumină, să fie considerate ca fiind mai degrabă "normale". Într-un asemenea caz, guvernele "de tranziţie" spre democraţie nu ar mai avea sarcina de a produce normalitatea, ci de a reproduce accidentul. În societăţile occidentale, procesul de democratizare - înţeles ca o extindere a domeniului de exerciţiu al procedurilor democratice dinspre participarea po