Am stat trei luni în străinătate şi, vrînd să aflu "ce mai e pe-acasă", am citit ziarele româneşti pe Internet. E - pînă la urmă - frustrant. Faptul că presa românească e prezentă în reţea, şi încă de cîţiva ani buni, este întru totul lăudabil. Dacă deschizi, de pildă, site-ul www.ziare.com, găseşti laolaltă legături cu aproape tot ce înseamnă mass-media românească (ziare, reviste, agenţii de ştiri, posturi de radio şi TV, din ţară ori din diaspora), ceea ce îţi creează sentimentul reconfortant că se poate. Senzaţia de oarecare frustrare are diferite cauze: unele ţin de modificarea generală a practicilor de lectură la trecerea de pe hîrtie pe ecran, altele provin din defectele presei româneşti, vizibile şi în varianta electronică.

Practici de lectură Internetul distruge tabietul. Nu mai mergi la chioşc să cumperi ziarul, nu-i mai simţi foşnetul, nu-ţi mai arunci ochii peste titluri chiar în timp ce mergi spre casă, pregătindu-ţi astfel ceremonia lecturii. Cititul ziarului nu mai e însoţit de habitudinile "mic burgheze" (o cafea, o bere, o ţigară, un comentariu cu "Efimiţa"), nici nu mai umple pauzele dintre activităţile cotidiene (mersul cu tramvaiul sau cu metroul ori pauza de masă la serviciu, cînd ziarul contribuie la trecerea timpului într-un mod plăcut). Pe Internet citeşti ziarul mai ales utilitar, ca să afli ce se mai întîmplă, ca să găseşti o anumită informaţie, iar în faţa monitorului te simţi ca la lucru, n-ai deloc senzaţia tihnei. Apoi, dispar predeterminările lecturii, care au un rol atît de important în ediţia pe hîrtie: diferenţierea textelor prin aşezare în pagină, prin mărimea caracterelor ori prin numărul de coloane. Pe ecran apar, în general, nişte titluri şi subtitluri destul de puţin diferenţiate între ele, "clichezi" şi citeşti fiecare articol, la rînd. Cititul pe diagonală, saltul de la un text la altul ori răsfoitul nu sînt posibil