Povestea din Frumuseţe şi întristare e o poveste cu oameni obişnuiţi. Oki e un scriitor trecut de cincizeci de ani care a scris o singură carte de succes, reeditată de mai multe ori, citită de toată lumea, o carte care va rămîne după el şi datorită căreia a putut să-şi întreţină familia şi să-i asigure fiului său, Tichiro, studiile universitare. Cartea se numeşte O fată de şaisprezece ani şi povestea de acolo e adevărată: în urmă cu douăzeci de ani Oki a trăit o poveste de dragoste cu o fată foarte tînără care a rămas însărcinată, a pierdut copilul şi a petrecut un timp într-o clinică de psihiatrie. Oki s-a întors la familia lui, Otoko, fata din poveste, nu s-a mai căsătorit şi a ajuns o pictoriţă celebră "în stilul tradiţional japonez" şi trăieşte în Kioto împreună cu eleva ei, Keiko. La sfîrşitul anului Oki se urcă în tren (el locuieşte în Kamakura, lîngă Tokio) pentru a asculta clopotele de la mănăstirile din Kioto, clopotele ascultate ani de-a rîndul la radio, şi pentru a o întîlni pe Otoko pe care o văzuse fotografiată într-o revistă pentru femei. Totul ar putea fi o dramoletă, după cum spunea cineva, numai că nimic nu aduce a dramoletă în acest roman de unde înţelegem încă o dată că nu există dramolete în realitate, ci numai ochi care le construiesc, ochi în care a intrat un ciob din oglinda lui Andersen, accident de care scriitorii buni ai Japoniei se pare că au fost feriţi.
Ar fi banal de explicat că farmecul acestor romane rezidă într-un niponism rafinat, atît de diferit de modelul european sau american încît noi, ca cititori, sîntem tentaţi să vibrăm la un exotism de atmosferă ce ar camufla de fapt adulterul dintotdeauna şi de oriunde. Numai că ar fi inexact, cel puţin în cazul lui Kawabata. Frumuseţe şi întristare nu e un roman japonez în acest sens. Există bineînţeles florile de cireş, există plantaţiile de ceai, există o abia perceptibilă ob