O frază a lui Valéry, despre Flaubert, pe care aş putea s-o iau, fără să exagerez prea mult, asupra mea: "Este năucitor (mortellement) de pasiv; nici nu cedează, nici nu rezistă; aşteaptă sfârşitul coşmarului de-a lungul căruia nu va fi fost în stare decât să exclame, destul de mediocru, din când în când". (Cuvântul mediocru mi se pare prea aspru, chiar şi cu referire la...Flaubert.) După atâta gravitate, în care coşmarul e exagerat (nu poate fi coşmar când te lasă toţi în pace, cum l-au lăsat pe Flaubert la Croisset), sfârşitul e umoristic: ca să-l scoţi din letargie, "îţi vine să-l pişti" (I, 617). Dar eu nu râd. cunosc problema: dacă îl pişti pe un astfel de om, smulgi carne din el.
*
* *
Am recitit volumele din "Pléiade" şi, din loc în loc, am făcut cu creionul câte un mic semn. Vasăzică, în momentul acela aş fi fost în stare să comentez, dar amânasem, din lipsă de timp. Acum, pornit în căutarea acelor semne, nu rareori rămân perplex. Ce voi fi vrut să spun, ce idee luminoasă îmi va fi venit?
Valéry scrie despre conflictul, la el, între înclinaţia spre poezie şi nevoia - bizară, zice - de a-şi exercita toate facultăţile spiritului (cf. I, 643). Ei, şi!, îmi spun acum. Treaba ta! Atunci, avusesem o idee. Care să fi fost?
Îmi amintesc că alt subiect permanent de reflecţie - de unde atracţia mea pentru Flaubert, specialistul temei - este, la Valéry, prostia. Chiar aseară am dat, în volumul al doilea, peste fragmentul potrivit, despre omul care deodată simte că i-au fugit ideile, iar el a rămas "nătâng, stupid, aiurit" (II, 624). Unde sunt ideile mele? se lamentează, la fel ca servitorul dumneavoastră, mai sus. (În treacăt: de la un astfel de individ, redacţia - în frunte cu directorul şi redactorul şef - vrea titluri săptămânale pentru aceste divagaţii. Am să le dau, când va fi cazul, după modelul cântăreţei che
