Dezastrul a devenit de inevitat pentru PNTCD din momentul in care taranistii au hotarit ca vor schimba conducerea partidului abia din 2001, adica dupa alegerile generale din toamna lui 2000. Cind, deci, au decis ca se vor duce la vot cu piatra de moara a unei guvernari slabe, cu lideri nu numai deseori mediocri dar si consumati politic si in lipsa unui elan doctrinar si de imagine care sa confere partidului vitalitate in mult iubita sa continuitate pe linia Maniu-Coposu. PNTCD si-a sacrificat sansele unei rezonabile relansari in urmatorii ani pentru a nu se prabusi, prin lupte interne, in timpul guvernarii si in lumina reflectoarelor. S-a simtit mult prea slab si fractionat pentru a supravietui, intreg si la guvernare in acelasi timp, incercarii de a-si schimba liderii si a-si ameliora proiectele politice. Liderii au preferat sa-si conserve pozitiile de conducere in partid si in stat, acoperindu-se cu gloria indoielnica de a fi salvat guvernarea si stabilitatea politica a tarii intr-un an de criza. Alegerile locale au aratat ca strategia cirpelii de partid nu functioneaza. Si ca, in lipsa unei redefiniri rapide a partidului, incepind cu sefii acestuia, PNTCD se indreapta catre neant, cu toata istoria pe care o are in spate. Este motivul pentru care incercarile de debarcare a conducerii actuale la virf a partidului sint un prim act de sanatate politica pentru PNTCD dupa ani de degringolada, autoamagire si poze cu grimase gingase de grup. Daca ii mai leaga ceva unii de altii pe actualii taranisti, atunci acest ceva ar trebui sa le furnizeze cantitatea de fair play necesara pentru a sustine actualul guvern si initiativele sale in sprijinul reformei pina la capat, orice s-ar intimpla. Dincolo de aceasta insa, mitologia partidului fara factiuni, a consensului, a membrilor strins uniti in jurul conducatorului suprem trebuie sa dispara si sa faca loc concurentei politice in