Există conservatori şi liberali, tradiţionalişti şi avangardişti, antici şi moderni (acum şi post-moderni), reformişti şi revoluţionari. Au existat dintotdeauna şi vor exista întotdeauna. Numai că nu oricînd, în orice conjunctură, în orice etapă a civilizaţiei, au dreptate cei definiţi în cea de-a doua categorie. Se ştie cît rău a făcut Rusiei "marea revoluţie" din octombrie, precum şi cît rău a făcut celorlalte ţări care au gustat din utopia socialistă. Au pierdut zeci de ani (şi zeci de milioane de nevinovaţi) din evoluţia lor firească. Romantismul a făcut şi el o revoluţie, dar literatura de azi nu mai e romantică. La fel, suprarealismul, cubismul, dadaismul, dodecafonismul, noul roman, care, lăsînd opere importante şi urme indelebile în istoria artei şi literaturii, au fost doar etape, mode, bucle. Dacă societatea îşi alege forma cea mai bună pentru a supravieţui şi a progresa, arta îşi alege forma cea mai adecvată simţirii umane, într-un moment sau altul. Oricît de grăbiţi am fi să decretăm moartea realismului, a figurativului, a metodei stanislavskiene, a operei, a baletului clasic, ar trebui să înţelegem

că lucrurile - mai ales în artă - evoluează prin adecvare, şi nu prin rupturi, explozii, catastrofe dirijate. Lumea primeşte şi non-realismul, şi non-figurativul, şi bobwilsonismul, şi dansul contemporan, aşa cum i-a primit şi pe Hugo, pe Picasso, pe Tristan Tzara, pe Robbe-Grillet, pe Pina Bausch, dar nu-i respinge pe Eschil, Shakespeare, Mozart, Beethoven, Michelangelo, Rembrandt, Verdi, Nureev. Un lucru cît se poate de trist mi-a fost dat să trăiesc într-o casă de oameni cu carte, în care n-am reuşit să descopăr nici o bibliotecă. "Televizorul ne ajunge. Ne oferă tot ce vrem să ştim", mi s-a explicat. Asta se întîmpla în urmă cu ani. Acum, cînd Internetul tinde să ofere şi mai mult, ar fi normal să ne desprindem brusc şi definitiv de civilizaţ