În sensul nostru, balcanic
Fiecare om e de neînlocuit pentru familia şi apropiaţii lui, adevăr relevat dureros la dispariţie şi devenit un clişeu în necroloage. Profesorul Mircea Zaciu, ca şi Marian Papahagi, sînt de neînlocuit pentru noi toţi, pentru cultura română, şi cu cît trec lunile devine tot mai clar că nu are nimeni capacitatea şi nici nu e dispus să se înhame în locul lor la jugul proiectelor sisifce pe care le-au pus în operă. În cel mai nou număr din VATRA, 3, editorialul lui Al. Cistelecan e un omagiu adus profesorului Mircea Zaciu şi în acelaşi timp un îndemn la finalizarea - văzută ca o datorie patriotică - a operei lui: "Profesorul venea, cu siguranţă, din Şcoala Ardeleană. Avea mandat de la Corifei să le continue opera, să tragă şi el în jugul "operelor de căpătîi", al operelor care atestă un neam, ţinîndu-i de fundament/.../. Era fatal să lucreze, în cele din urmă, la un "dicţionar". Era în destinul său. Căci verva lui - cotidiană şi scripturală - nu se baza doar pe rigoare, ci chiar pe mucenicie. Tot mai mult desenul său biografic seamănă cu al lui Şincai. Cu aceleaşi fervori şi cu aceleaşi decepţii. Şi unul şi altul şi-au purtat "opera" în desagă, sperînd s-o vadă tipărită nu pentru ei, ci pentru cei pe care opera îi "atesta". Aveau, şi unul şi celălalt, vocaţia pietrei de temelie, a întemeierii construcţiei. Pînă la urmă, n-a fost o simplă similitudine biografică. A fost mult mai mult: un fel de coincidenţă destinală. Opera i-a omorît pe amîndoi. "Zidul neisprăvit", această metaforă a destinului şi vocaţiilor româneşti, s-a dovedit mai tare decît încăpăţînarea şi fervoarea lor. DSR are deja faima unui dicţionar ucigaş. Poate că şi-o şi merită. El e, probabil, aproape de capăt. După cum tot aproape de capăt trebuie să fie şi celălalt dicţionar - DESR (Dicţionarul Esenţial al Literaturii Române) - operă de sinteză şi de export. E greu d