Un dialog cu Amelia Pavel inseamna sa deschizi un intreg roman à tiroirs, alunecind de la discutii despre avangarda interbelica la linistea unei case din Sfintii Apostoli, de la povesti din studentie la atmosfera de la revista Arta din anii ’50-’60. Amelia Pavel, autoare, printre multe alte volume, a unor monografii (insuficiente, dupa cum spune ea insasi) despre arta romaneasca interbelica, pledeaza pentru o reintoarcere a artei la sursele ei de valori elino-iudeo-crestine, la durabilitatea si la permanenta traditiilor. Neoavangarda, mai precis o parte a ei, a pierdut din vedere acest esential respect pentru marea arta. Insa viitorul nu poate fi atit de negru: „tinerii artisti, din generatiile mai noi, au inceput din fericire sa revina la o arta care pastreaza o anume distanta – foarte importanta – fata de artistul insusi. Pallady spunea ca nu se poate pictura fara rama, pentru ca ea creeaza distanta necesara dintre contemplator si contemplat. Cred ca, daca am traversat atitea faze ale civilizatiei europene si romanesti, pot sa vad un pic mai clar care erau mai bune si care nu“.
Ati cunoscut direct perioada interbelica, pe care apoi ati tratat-o in diverse lucrari de critica si de istoria artei. Cum ar arata un portret al acestei epoci?
O sa fac un portret printr-un autoportret. A fost o perioada foarte complexa, pe care eu am trait-o intii ca scolarita, apoi ca studenta. In ceea ce a avut ea mai caracteristic, adica avangarda, am experimentat-o inca din liceu – eram eleva la Regina Maria, singurul liceu dintre cele interbelice care nu mai exista acum, pentru ca se afla in localul facultatii de geologie. Era un liceu foarte elitar, iar eu, provenind dintr-o familie foarte bine situata, insa burgheza, ma tineam la o oarecare distanta de colegele aristocrate cu nume mari, de pilda Mavrocordat.
Din punct de vedere cultural, eram,
