Am avut intenţia, înainte de a scrie aceste rânduri, să fac câteva nominalizări, dar prefer adagiul "nomina odiosa", un îndemn înţelept şi un memento adresat celor care nu cred încă în minciună.

La o discuţie pe un post de televiziune onorabil, ca orice post, o "personalitate" născută în ultimii ani, cu părul deja albit, dar rubicond la înfăţişare, mulţumit, evident, de banii pe care a pus mâna în aceşti frumoşi ani, deplânge cu lacrimi de crocodil soarta poporului român, căruia îi doreşte să ajungă cel puţin la nivelul anului 1989. Lăsând limba de lemn de o parte (apropo de veşnicul nivel 1938), nu credem că proaspătul Păturică ar fi arătat astfel înainte de 1989, oricum o fi fost probabil mai tânăr şi mai suplu, sigur cu bani mai puţini, iar pe post (care post nu ar fi existat) nu ar fi apărut, el fiind un oarecare "lucrător" sub acoperire. Acest personaj mai scoate şi o publicaţie, de care nici nu se consideră responsabil, dând mereu vina pe adjuncţi şi pe colaboratori, şi care publicaţie murdăreşte tot ce întâlneşte (oameni, etnii, în special etnii) de dragul sfântului ideal al iubirii de popor şi de ţară (o, Farfuridi!). Dar se ştie că atunci când iubeşti (de pildă o femeie) nu înseamnă că urăşti tot ce nu este obiectul (în acest caz, subiectul) iubirii tale. Iubirea nu este vecină cu ura faţă de alţii, ci, într-un caz nefericit, cu ura faţă de acelaşi obiect (nu vorbim despre femei, ci despre obiect în sens filosofic). Putea, oare, personajul nostru să scrie ori să publice toate inepţiile şi calomniile cunoscute azi, înainte de 1989? Trebuia să aibă aprobare. Un alt personaj caragialean, mare susţinător al fostului regim comunist, care se declară şi astăzi prieten al oamenilor săraci (deşi arată foarte bine hrănit şi întreţinut) militând pentru "dreptate, egalitate şi fraternitate" (fără libertate!) a început nu de mult să facă o asiduă curte "bătr