Stăteam învelit în foaia de cort kaki pe care o aşezasem peste un braţ de fîn, deşi nu era voie să ai sub tine un asemenea pat, dacă aşa ceva se putea numi stratul acela subţire de iarbă uscată, nu era voie să demascăm locul de pîndă, de pază şi apărare a frontierei de stat din zona pichetului Valcani-cîmp. Dincolo de lanul de grîu încă verde, se vedeau, ca din departe, lumini mărunţele din Iugoslavia, la noi era beznă şi se pusese de o ploaie măruntă şi eu stăteam cu foaia de cort pe cap, alături pistolul mitralieră era cam rece, metalul încărcătorului era friguros, la fel şi ţeava şi părţile acelea demontabile pe care prea bine le ştiam eu pe vremea aceea, pe cînd îmi revenea datoria de onoare ca să le demontez şi să le pun la loc în timpul regulamentar. Aceleaşi mecanisme le aşezam dinaintea mea pe cînd stăteam regulamentar în dormitorul regulamentar, pe băncuţa regulamentară adăstam şi aranjam, după reguli clare şi fixe, toate mărunţişurile akaemului chiar dinaintea mea, pe cimentul lustruit în vremea sectoarelor, cînd îl frecam cum trebuie cu bocancul proptit în cîrpă. Stăteam la paza frontierei de stat în vreme de noapte şi era frig, cu toate că era sfîrşitul lunii mai; o ploaie măruntă foşnea în foaia de cort sub care stăteam încolăcit cu cîinele lup pe nume Zec, care se încălzise atît de bine acolo încît adormise de-a binelea: mi se părea că-l aud sforăind uşor. Picoteam şi eu sub foaia kaki, cu ochii aţintiţi spre luminiţele cele estivale din ţara lui Tito şi, pe nesimţite, simţeam cum mă cheamă depărtările, se legăna alături, lîngă muşuroiul de furnici care-mi ţinea de urît, ceva, un mozartian Divertimento No. 7 D-dur , partea a treia, adagio, nimeni, nimic, un ţîrîit casnic al unui greier în bezna în care răsuna uşor de tot ropotul unei ploi nocturne la sfîrşitul lunii mai, mohorît şi rece, tăcere; ca din departe luminiţele mă îmboldeau să fiu bărbat,